Trenul groazei

De câteva săptămâni am început să scriu povestea arestării şi condamnării mele la 5 ani de puşcărie, în urma unei delaţiuni ordinare a candidatului PSD la deputăţie, Mugurel Surupăceanu. Povestea continuă cu episodul prelungirii mandatului de arestare şi a calvarului în Spitalul Penitenciar Jilava...

Cavarul zileor în arest, epuizat fizic şi psihic, infernul confruntărilor cu gaşca de delatori a lui Surupăceanu, eforturile disperate ale şefilor poliţiştilor şi procurorilor de a mă înfunda, execuţia procurorului Moţa care mi-a dat, din pix, cinci zile de arest şi apoi alte 25, episodul în care şeful poliţiei mi-a cerut să-i torn pe cei care ne ofereau informaţii la ziar în schimbul libertăţii mele şi cel în care v-am mărturisit că am vrut să mă sinucid din cauza bolii mele incurabile care s-a agravat în timpul zilelor petrecute în arestul IJP, şocul pe care l-am avut în Spitalul Penitenciar Jilava, au fost doar câteva crâmpeie din tortura celor trei ani de puşcărie!

Claudiu Matei
claudiu.matei @scandaldegorj.ro

Ce aţi văzut prin filme, cu deţinuţi transferaţi de la o puşcărie la alta, e doar imaginaţia unor regizori neinspiraţi! În realitate lucrurile sunt crunte! Mult aşteptatul transfer din Spitalul Penitenciar Jilava la Tg-Jiu m-a luat pe nepregătite! La ora 4 dimineaţa am fost trezit pentru a-mi face bagajele. Nu ştiam ce se întâmplă. Am fost coborât în subsolul spitalului, acolo unde luasem pentru prima dată, la venire, contact cu rigorile acelei închisori: fusesem bărbierit cu briciul de un deţinut, după ce gardianul mă avertizase că n-am voie să port cioc în spital. Tot atunci mi-a fost sigilat şi bagajul, cu mine în cameră n-am putut lua decât strictul necesar, un trening, papuci şi o pijama. Cel puţin până în cameră a trebuit să port însă obligatoriu, o pijama albastră, udă, pe care mi-o aruncase unul din gardieni.

Am cerut, la plecare să mi se dea bagajul ca să pot să-mi iau hainele însă, miliţienii mi-au arătat nişte ţoale verzi, ca cele militare, groase, aruncate pe jos. „Îmbracă-te, mă, în astea că te duci la pârnaie, sau vrei să te duci la bal de vrei haine civile”, a răsunat ca un tunet glasul unui gabor. Atunci am aflat că nu voi mai ajunge în arestul IPJ ci, direct în Penitenciarul Tg-Jiu. Ideea m-a îngrozit! Am prins ultimii pantaloni şi ultimul veston, atât de strâmte şi scurte încât abia m-au încăput. Am aşteptat până pe la ora 14 să plecăm de acolo. Am fos îmbarcaţi în nişte dube, fără geamuri, şi am mers aşa vreo oră, probabil spre Gara de Nord. Mă uitam uimit la unii din cei 70-80 câţi eram acolo că deja unii începuseră să mănânce din pachetul pe care-l primiserăm cu toţii pentru drum, un ou, o bucată de brânză împuţită, una de slănină şi o pâine neagră, ca şi cum plecasem în excursie. Vagonul groazei era parcat pe undeva prin zona Giuleşti, pe ultima linie de cale ferată. Cum dubele care ne transportaseră nu puteau trece peste şine au fost parcate undeva aproape de locul în care se termină peroanele gării, aproape de şosea. Până la vagon s-a format un culoar de miliţieni, cu câţiva câini lupi, printre care trebuia să treci în fugă până ce apucai să urci scările acestuia. Peste 200 de deţinuţi am fost băgaţi ca sardelele în acea cutie din fier imensă numită vagon. În cele 14 ore cât a durat drumul până la Tg-Jiu, am simţit de zeci de ori că nu mai am aer, şi nu eram singurul. Vă întrebaţi, probabil, de ce a durat atât de mult drumul? Acel vagon, era agăţat după câte un tren de persoane care mergea înspre Tg-Jiu, aşa că la Craiova a fost abandonat vreo 8 ore până a venit un alt tren să ne „agaţe”, întrucât primul mergea spre Timişoara.

Vagonul groazei, aşa cum l-am văzut atunci, nu avea nici măcar o crăpătură de geam, era închis aproape ermetic, doar un bec aproape imperceptibil, împrăştia o lumină pală încât abia îi desluşeam faţa celui aflat lângă mine. Avea în schimb două găuri de „aerisire”, care comunicau cu exteriorul, cele de la WC-urile, aflate chiar într-un capăt al acestuia, acolo unde se terminau băncile din lemn care erau plasate pe ambele margini. Pe capacele WC-urilor stăteau doi „călători”, în lipsă de alte locuri. Oricum, într-o solidaritate deplină, se făcea cu schimbul pentru a sta pe bancă.

A doua zi, pe la 6 dimineaţa am ajuns în Gara Tg-Jiu. Când am văzut blocurile de pe Plopilor, cam pe acolo se afla ultimul vagon, parcă am ajuns acasă! Îmi aduc şi acum aminte vocea unuia dintre miliţienii de la Penitenciarul Tg-Jiu, acum pensionar, care parcă m-a întâmpinat, chiar dacă ironic, la coborârea din vagon: „Hai ziaristule, că pe tine te aşteptam!”. De fapt, chiar am crezut asta pentru că, odată cu mine a mai coborât un singur deţinut, restul mergeau în alte puşcării...

Săptămâna viitoare voi povesti despre întâlnirea cu cei doi maeştrii Niculae Cerveni şi Constantin Găman, plecaţi, între timp, să-i apere pe păcătoşi în faţa lui Dumnezeu, rămaşi nemuritori în sufletul meu şi cum în a treia zi de Crăciun, a anului 2000, judecătorul Florin Encescu, actualul preşedinte al Tribunalului Gorj, m-a condamnat la 5 ani de închisoare.

  17.11.2008. 12:36

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.