Surupăceanu mi-a făcut cadou 5 ani de puşcărie

De câteva săptămâni am început să scriu povestea arestării şi condamnării mele la 5 ani de puşcărie, în urma unei delaţiuni ordinare a candidatului PSD la deputăţie, Mugurel Surupăceanu. Povestea continuă cu episodul condamnării, la 5 ani de închisoare, chiar în a treia zi a Crăciunului, de către judecătorul Florin Encescu, actualul preşedinte al Tribunalului Gorj.

Cavarul zileor în arest, epuizat fizic şi psihic, infernul confruntărilor cu gaşca de delatori a lui Surupăceanu, eforturile disperate ale şefilor poliţiştilor şi procurorilor de a mă înfunda, execuţia procurorului Moţa care mi-a dat, din pix, cinci zile de arest şi apoi alte 25, episodul în care şeful poliţiei mi-a cerut să-i torn pe cei care ne ofereau informaţii la ziar în schimbul libertăţii mele şi cel în care v-am mărturisit că am vrut să mă sinucid din cauza bolii mele incurabile care s-a agravat în timpul zilelor petrecute în arestul IJP, şocul pe care l-am avut în Spitalul Penitenciar Jilava, condamnarea la 5 ani de puşcărie în a treia zi de Crăciun şi câteva crâmpeie din tortura celor trei ani de închisoare, într-o scurtă trecere în revistă a celor mai crunte momente petrecute în spatele gratiilor, vor fi povestite, în viitorul apropiat, alături de alte detalii senzaţionale despre fapte şi personaje implicate direct sau indirect în arestarea mea, într-un roman.

Maeştrii Găman şi Cerveni mi-au fost alături

Trecuseră deja 46 de zile de când eram arestat. 40 dintre acestea, şi cele mai lungi din viaţa mea, le stătusem în Arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, iar ultimele şase, cele mai crunte, în Spitalul Penitenciar Jilava.

26 noiembrie 2000. Penitenciarul Tg-Jiu. Prima zi de puşcărie.După „cursa” de 26 de ore de la Bucureşti până „acasă” şi eliberarea din trenul groazei, camera închisorii mi s-a părut la fel de primitoare ca o sufragerie. Atât de primitoare încât trei ani nu m-am mai putut despărţi de ea.

A doua zi, am aflat, de la soţia mea care a venit „la vizită” că, singurul avocat care acceptase să mă apere era maestrul Constantin Găman. Împreună cu el, se oferise să mă reprezinte, gratis, şi un alt mare maestru al avocaturii Niculae Cerveni. Ambii m-au asigurat că, din ce era la dosar, soluţia nu putea fi alta decât „achitare”.

Pe Găman l-am simţit aproape din prima clipă în care am vorbit: „Claudică, trebuie să rezolvăm prima dată cu măsura asta a arestării, să-l convingem pe judecător că nu reprezinţi niciun pericol social. Trebuie să ieşi de aici şi după aceea vedem ce facem”, îmi sună şi acum în minte primele sale cuvinte.

Cerveni era mai sobru la prima vedere. Celebrele sale batistuţe plasate la vedere în buzunarul din piept al sacoului îi dădeau un uşor aer burghez. La una din vizite, Cerveni mi-a spus că dosarul e foarte slab instrumentat şi judecătorul n-are altă variantă decât să mă pună în libertate. „Puştiulică, ăştia care te-au băgat aici nu prea ştiu carte. Dacă judecătorul e suficient de inteligent trebuie să te achite. Când eram cam de vârsta ta am făcut şi eu cinci ani de puşcărie politică, aşa că nu te speria. Eu dacă ştiu că nu am 51 la sută şanse într-un dosar, nu mă bag”, încerca să mă încurajeze maestrul.

Procurorul Peştişanu apărătorul lui Surupăceanu

Surupăceanu nu venise la niciun termen al procesului, dezinteresat probabil de finalitatea acestuia, era plecat în vacanţă. Atâta timp cât eu eram încă arestat nu avea niciun interes să vină, să dea declaraţie, pentru a se putea da un verdict în cauză. Îl reprezenta, de fiecare dată, avocatul său, Dumitru Roşca, preşedintele Baroului Gorj, la acea vreme, ieşit ulterior pe uşa din dos din viaţa publică din cauza unor şmenuri cu fonduri europene şi certificate de acţionar.

Oricum, la prima apariţie în faţa instanţei de judecată, declaraţia sa a suferit câteva modificări deoarece uitase lecţia învăţată atât de bine la momentul arestării mele. Aşadar, nici chiar rechizitoriul, practic declaraţia xerox a lui Surupăceanu, întocmit de procurorul Moţa, care, ulterior, şi-a dovedit pe deplin profesionalismul reuşind „performanţa” de a lua nota 1 la un examen, nu mai era susţinut în totalitate de mărturia delatorului în faţa instanţei. Nici martorii aduşi de Surupăceanu, toţi fiind salahori la firmele sale, nu-şi mai aminteau exact ce declaraseră cu mai bine două luni în urmă. Dar, procurorul de şedinţă, Gheorghe Peştişanu, a făcut tot posibilul, punând întrebări retorice atât delatorului Surupăceanu, cât şi slujbaşilor acestuia, încât aceştia să-şi reamintească cele declarate anterior, ca nu cumva „lucrătura” colegului său Moţa să fie aruncată la coşul cu hârtii. De altfel şi procurorul Peştişanu este un specimen despre profesionalismul căruia se pot spune multe. Până la Revoluţie a slujit cu ardoare regimul comunist, iar până prin 1993 a fost secretar la Primăria Tg-Jiu. Relativ recent a devenit doctor în drept la o universitate ale cărei diplome nu sunt recunoscute de către Ministerul Educaţiei.

Judecătorul Encescu, perfid până în ultima clipă

Din primul moment în care am aflat că voi fi judecat de către magistratul Florin Encescu am avut o oarecare doză de optimism. Nu-l cunoşteam, dar auzisem despre el că e un tânăr inteligent, dornic de afirmare, aspecte confirmate şi de către maestrul Găman care era aproape convins că Encescu „n-o să ne facă”. De altfel, pe toată durata judecăţii, Encescu a avut o atitudine sobră, imparţială, poate un pic în favoarea mea, lucru care-mi întărise convingerea că perioada petrecută în puşcărie se apropia de final. La ultimul termen al procesului, în a treia zi de Crăciun a anului 2000, ipocrizia lui Encescu a mers până acolo încât, mi-a sugerat în mod evident să renunţ la o contraexpertiză pe care o ceruseră avocaţii mei. Era vorba de noi investigaţii medicale care trebuiau făcute la Bucureşti de către Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici”, întrucât cele de la Tg-Jiu şi Craiova stabiliseră că bolile de care sufeream se puteau „trata” în reţeaua medicală a penitenciarelor. În momentul când am fost întrebat dacă sunt de acord cu cererea avocaţilor mei, grefiera de şedinţă, Claudia Mareş mi-a făcut semne disperate să zic „nu”. Au fost câteva zeci de secunde în care i-am urmărit gesturile, evidente pentru toţi cei prezenţi, în care mima negativ cu degetul, cu capul şi chiar din buze. Judecătorul Encescu mi-a întărit imediat convingerea că voi fi liber: „Domnilor avocaţi, rezultatul contaexpertizei poate să întârzie câteva săptămâni, chiar o lună de zile, timp în care clientul dvs. va sta în penitenciar, aşa că gândiţi-vă bine”. Le-a dat acestora posibilitatea să mă consulte, maestrul Găman şi asistenta maestrului Cerveni au venit lângă boxa în care eram. Le-am spus despre gesturile grefierei şi mi-au confirmat că au văzut şi ei, iar cuvintele judecătorului lăsau de înţeles că nu are rost să mai stau în puşcărie o lună de zile pentru acea contraexpertiză şi voi fi liber mai devreme. Am căzut de acord să renunţăm la cerere. Procurorul Peştişanu a cerut să fiu condamnat la o pedeapsă orientată spre maximul prevăzut de lege, iar avocaţii, evident achitarea mea. Am plecat la penitenciar încrezător că voi fi liber chiar în acea zi. Uitasem deja toate chinurile prin care trecusem în cele 78 de zile de când fusesem arestat. Aşteptam ca din clipă în clipă uşa celulei să se deschidă şi gardianul să-mi spună că sunt liber. Procesul se terminase mult după ora 5 după amiaza şi am gândit că nu mai era timp ca acest lucru să se întâmple în acea zi. A doua zi, îi urmăream la TV, pe colegii ziarişti, la matinalul RCS, vorbeau despre mine şi despre procesul meu. Câteva secunde inima nu mi-a mai bătut: Encescu mă condamnase la 5 ani de puşcărie!

  24.11.2008. 19:02

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.