Când nu îţi vezi lungul nasului...

Citesc în fiecare săptămână, cu respect, comentariile care se fac pe marginea paginii sportive. Unele mai dure, dar la obiect, altele căzute din salcie, asta e, cu toţii suntem oameni, cu toţii greşim şi, uneori, sursele ne pot juca feste, iar dumneavoastră faceţi foarte bine, atunci când mă urecheaţi. Greţoase sunt însă momentele în care oamenii au impresia că sunt dumnezei îşi permit să facă şi să zică şi să ameninţe. Ne-am trezit din afaceri curate cu grămezi de bani prin bănci, cu maşini de maşini şi avem impresia că totul ni se cuvine... Atât nouă, cât şi familiei noastre. Aruncăm bani în stânga şi în dreapta, ca să ne vedem copilul rezolvat, deşi este vai de mama lui în lumea asta. Nu ştie decât să vorbească de banii lui mami, de maşini şi de altele, în vreme ce ne uităm şi pe la bacalaureat, cum aceeaşi tipologie umană consumă şampanie pe litoral, deşi nu a fost în stare de un cinci la matematică. Avem valoare, însă, ne permitem orice, pentru că pe pământul ăsta principiile şi moralitatea nu mai contează. Citeam comentariul unei domnişoare, probabil, referitor la un material din alt spectru, care spunea că noi suntem nişte pârliţi şi nimeni n-are ce să ia de pe noi. Da, eu sunt un pârlit şi anunţ pe cei care au impresia că o să se îmbogăţească dacă o să găsească vreo chichiţă, că poate nici banii cheltuiţi prin tribunale nu o să şi-i poată recupera. Ce mai zici doamna cu nasul pe sus, acum? Nu ar trebui să-ţi fie un pic ruşine? Poate dacă exista acest sentiment în mai multe familii sus-puse se întâmplau alte lucruri. O să cerem şi un punct de vedere.

  10.07.2012. 06:43

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.