DESPRE DISTANŢA ÎNTRE SPAŢIUL PRIVAT ŞI JUDECATA PUBLICĂ!

prof. Vasile Gogonea
redactie @scandaldegorj.ro

Am decis ca să analizez această temă, stimaţi cititori, cu convingerea că ea poate interesa deopotrivă tineri elevi sau studenţi, ca şi părinţii acestora, educatori şi educaţi, persoane publice sau patroni de localuri, organe de ordine abilitate în apărarea spaţiului privat şi a judecăţii publice, atâta vreme cât vâltoarea vieţii cea de toate zilele ne poartă aievea pe străzi sau prin instituţii educaţionale, în spaţii de distracţie şi de petrecere a timpului liber, poate chiar în intimitatea vieţii conjugale, în faţa televizorului sau a calculatorului care ne acaparează existenţa cotidiană, mai ales că putem vedea nenumărate persoane care nu conştientizează pe deplin, ce înseamnă distanţa dintre spaţiul vieţii private şi judecata opiniei publice!

De bună seamă, ca de fiecare dată, nu ne propunem să facem o analiză cu pretenţie de abordare academică şi de elucidare completă a subiectului, pentru că orice demers este relativ şi conjunctural într-o astfel de situaţie, dar, de fiecare dată când suntem puşi în faţa unor situaţii neverosimile, ne întrebăm, pe bună dreptate, oameni buni, ce înseamnă spaţiul privat şi până unde poate accede judecata publică? Sper să nu deranjez pe nimeni, atunci când afirm că noi, oamenii, cu toţii avem un fel de măşti prin care observăm lumea, pe care ni le-am pus cu mult timp în urmă şi sub care ne ascundem, dar, dincolo de aparenţe, dedesubtul vălului, poate suntem iubire pură şi divină, necondiţionată, infinită şi perfectă, deşi poate nu ştim aceasta, pentru că abia când păşim dincolo de bariera percepţiilor, zărim într-o secundă lungă cât într-o viaţă, cât de neverosimil, poate imposibil de frumos şi simplu era totul cu ceva timp în urmă! Şi astfel, văd cum dintr-o dată, în această nouă stare, fiecare om devine pentru mine un glob de lumină divină, o aură plină de dragoste, fratele meu întru Dumnezeu şi întru credinţă, iar atunci simt că mă reîntregesc şi mă completez cu toţi cei pe care îi întâlnesc în drumul meu, ştiind că iubirea şi frumuseţea au un limbaj universal şi că mă pot înţelege cu oricare dintre aceştia. De fapt, constaţi cu surprindere că nimeni şi nimic din afara ta nu îţi poate oferi ceea ce cauţi, decât tu însuţi, iar atunci când cauţi ordinea şi perfecţiunea în orice se întîmplă în jurul tău, probabil că în interior e dezordine, iar pentru aceasta, omule trecător şi firav ca o “trestie gânditoare”, cum spunea Blaise Pascal, fă puţină curăţenie înlăuntrul tău, în mintea şi în sufletul năpădite de gânduri şi de stări sufleteşti, şi vei observa că nu te mai deranjează atât de mult imperfecţiunea lumii de afară, deoarece, aşa cum ne privim pe noi, la fel îi vedem şi pe ceilalţi! Să ştii, omule, că dacă doreşti să fii respectat şi preţuit de alte persoane, uită-te înainte de toate la tine şi verifică atent, cât de mult te respecţi pe tine însuţi, iar măsura în care tu îţi preţuieşti drepturile este definitorie pentru gradul de respect pe care îl primeşti din partea altora! Iar, dacă ceilalţi nu au destulă încredere în tine, fii tu primul care ţi-o vei dărui, aşa cum o meriţi, şi nu uita că ceilalţi te reflectă pe tine şi gândurile pe care le ai, pentru că din moment ce ei încă nu te văd aşa cum îţi doreşti, înseamnă că mai ai de lucru cu tine!

Poate că tu te simţi mai în siguranţă în spaţiul privat, dar, dacă se întâmplă să fii rănit într-o relaţie, nu te uita la celălalt, nu te gândi la vinovăţia lui, ci, întreabă-te mai degrabă pe tine, prin ce anume Eul tău a generat acest comportament în el?

Trăim într-o realitate marcată de frenezie şi nelinişte, în care instabilitatea familială, divorţul, violenţa, scăderea fidelităţii conjugale, dispreţul faţă de valorile tradiţionale au condus şi conduc, din păcate, la traumele actuale suferite de cei lipsiţi de apărare, drame ignorate sau considerate simple informaţii oferite de mass-media.

Mulţi apreciază că aceşti copii ai epocii moderne sunt prea răsfăţaţi, aşa cum susţin psihologii, care fabulează despre “copiii suverani”, de cele mai multe ori plasaţi în centrul atenţiei generale şi etichetaţi ca fiind răsfăţaţii societăţii de consum, o societate din ce în ce mai abilă în tehnici de seducţie a celor mici. Cred, că de prea multă vreme trăim, vrând-nevrând, într-o lume a vitezei, în care provocările sunt tot mai multe, deciziile sunt mai rapide, zgomotul este mai mare, iar, de aceea, de multe ori, nu mai avem timp să cântărim ceea ce e bine şi ceea ce e rău, şi preferăm să luăm drept bun ceea ce alţii ne spun că este bine sau rău. Dacă, în vechime, cei care dădeau sfaturi aveau tradiţia şi experienţa ca baze de pornire, astăzi cei care dau sfaturi se bazează mai mult pe reacţii şi pe principii abstracte.

Cazuri foarte viu colorate “în gri” devin grăitoare cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, când elevii se filmează sau negociază ca la tarabă filme pornografice, sau din păcate, chiar o profesoară dintr-un oraş de provincie s-a filmat în intimitatea conjugală în ipostaze lipsite de pudoare. Filmul, care, iniţial, era destinat doar ei şi soţului ei, a ajuns, într-un fel sau altul, pe internet, în văzul tuturor. Cum binevoitori sunt peste tot, cineva a luat filmul de pe internet şi a scris în presa locală despre el, presa centrală l-a preluat, televiziunile l-au difuzat, profesoara a fost exclusă din comisia de bacalaureat, s-a făcut de râs în faţa colegilor şi a opiniei publice, iar de aici, toată tevatura legăturii dintre spaţiul privat şi judecata publică! În consecinţă, cum era şi firesc, au apărut diferite comentarii cu privire la viaţa profesională a profesoarei, la viaţa ei conjugală, la posibilele deviaţii comportamentale şi psihice evidenţiate de acest film, precum şi la cariera profesională a soţului ei. Pe scurt, viaţa profesoarei şi a soţului ei au fost făcute ţăndări de tot felul de oameni care au considerat necesar să îşi dea cu părerea despre una-alta, pentru că, vezi Doamne, cazul e public şi ea e profesoară, deci are o activitate publică. Pe bună dreptate, trebuie să ne întrebăm dacă e corect ceea ce s-a întâmplat sau care anume este greşeala acestei profesoare, iar dacă ea a greşit, care anume era atitudinea cea corectă faţă de greşeala ei?

Oamenii greşesc tot timpul, unii cu voie, alţii de nevoie, unii cu bunăştiinţă, alţii cu neştiinţă, unii din răutate, alţii din naivitate, dar, cred că sunteţi de acord, stimaţi cititori, chiar dacă cineva greşeşte, se cuvine să judecăm cu înţelegere greşeala în public, şi, eventual, dacă avem căderea, să atragem atenţia în privat celui care a greşit, asupra faptei sale, pentru a se putea îndrepta, pentru a nu mai repeta greşeala. Ceea ce s-a întâmplat în cazul doamnei profesoare, a fost o judecată nemiloasă, deoarece profesoara şi soţul ei au fost judecaţi şi executaţi fără milă, în văzul tuturor, de aceleaşi ziare care publicau pe altă pagină reacţii opuse prin care susţineau că profesoara nu a greşit cu nimic şi că e normal ceea ce a făcut, deoarece dreptul la intimitate e absolut. Pe undeva, cred că o analiză eronată a distanţei care se cuvine a fi respectată între spaţiul privat şi judecata publică a condus la faptul că nici profesoara nu a avut parte de un sfat bun în privat şi nici publicul nu s-a folosit de expunerea publică a acestui caz, iar, până la urmă, profesoara va crede că e foarte bine ce a făcut şi că lumea e rea, iar lumea va crede că profesoara e destrăbălată şi că e foarte bine că s-a procedat aşa cu ea. Mi se pare că eroarea majoră provine din faptul că de multe ori se judecă fără discernământ şi dragoste unele fapte care n-ar fi trebuit să ajungă deloc în spaţiul public, dar, şi de mai multe ori, faptele sunt prezentate în mass-media în aşa fel încât noi să reacţionăm emoţional instantaneu şi să înfierăm cu mânie proletară fapta imorală! Corect ar fi să judecăm întâi cu mintea, să vedem dacă există sau nu greşeală şi care este aceea, iar apoi să-l iertăm cu îngăduinţă pe cel care a greşit şi să ne gândim ceva mai puţin la măsuri punitive! De multe ori, desigur, nici jurnaliştii nu au timp să judece cu discerământ, poate presaţi de goana în care îşi fac meseria, şi nici noi nu mai stăm strâmb să judecăm drept, pentru că şi noi gonim care încotro, cu treburile noastre, cu toate că un pic de linişte şi de înţelepciune poate nu ar strica înainte de a judeca, fie şi în mintea noastră, faptele altora!

  22.10.2008. 07:57

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.