Se cunoaşte că Biserica Ortodoxă Română, atât la nivel central, cât şi local, derulează numeroase proiecte şi programe pastoral-misionare, social-filantropice şi spiritual-educaţionale destinate susţinerii educaţiei sentimentului religios, deoarece, în ultimii ani, s-a acordat o atenţie specială problemelor cu care se confruntă educaţia religioasă, într-un context secularizat manifestat prin sărăcie, avorturi, violenţa domestică, abandonul şcolar, copii ai străzii, dispariţia copiilor, şomaj, imigraţie, fiind căutate soluţii prin organizarea de conferinţe internaţionale, seminarii, colocvii, dezbateri în eparhii şi şcolile teologice şi abordarea acestei teme în pastorale, predici, cateheze şi presa bisericească. În esenţă, catehizarea reprezintă acea acţiune formativă, derulată în cadrul bisericii de către personalul de cult sau laici instruiţi, şi are ca obiectiv introducerea metodică a credincioşilor de toate vârstele în tainele credinţei, prin cunoaşterea, punerea în situaţie şi profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni. Ea reprezintă o iniţiere sistematică într-o credinţă anume, prin prezentarea specificităţii ei dogmatice, liturgice şi morale, deoarece este exercitată de către preot, sacerdot, în perspectiva aderării la credinţă şi a unei evanghelizări explicite. Ea se poate manifesta şi ocazional, când circumstanţele o impun, fie a botezării, în cazul persoanelor de altă religie, confesiune, fie a aprofundării învăţăturilor de credinţă, dar, în mod concret, conţinuturile valorice care se transmit în cateheză sunt diverse, plurale, în funcţie de specificitatea credinţei, particularităţile publicului, ale spaţiului comunitar, având în vedere premisa că în ultima instanţă, cateheza nu are un caracter neutral faţă de formaţiunea religioasă pe care o reprezintă, ci unul vizibil apologetic şi misionar.

Dacă educaţia religioasă pune accentul pe cunoaşterea cadrului de valori religioase, acestea fiind axate pe determinarea unui sens al existenţei, cateheza pune accentul pe stimularea credinţei, pe formarea şi difuziunea comportamentelor religioase şi pe evanghelizarea persoanelor. În ceea ce priveşte viaţa spirituală, noi ne bazăm pe credinţă, ca o temelie a vieţii spirituale. Educaţia sentimentului religios ne învaţă că nimic nu este cu putinţă, fără credinţă, cu atât mai mult cu cât în epistola către Evrei, Domnul Hristos a zis: „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri. Iar cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi“. Aşadar, credinţa în Dumnezeu este începutul vieţii spirituale, iar întrebarea cea dintâi la care omul trebuie să răspundă este: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. Întrebarea aceasta a pus-o Domnul Hristos unui om oarecare, care de fapt a şi “văzut” puterea lui Dumnezeu, prin aceea că Domnul Hristos i-a dat vedere. L-a întrebat Domnul Hristos: „crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ Orbul a zis: „dar cine eşti, Doamne, ca să cred?“. Domnul Hristos i-a răspuns: „Cel ce vorbeşte cu tine“. Şi atunci el a zis: „Cred, Doamne“ şi s-a închinat Domnului Hristos. Credinţa trebuie să fie lucrătoare în închinare, cum a fost a acelui orb, lucrătoare în iubire, pentru a fi o credinţă adevărată!

Stimaţi cititori, fie că ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că trăim în „satul mondial“, profeţit în anii ’60 de filosoful Marshall McLuhan, iar dezvoltarea uluitoare a tehnologiei informaţiei, apariţia computerului personal şi a internetului au condus la anularea distanţelor de pe harta planetei. Astăzi, oricine poate recepţiona cu o antenă-satelit orice canal de televiziune de pe planetă sau poate lua legătura cu orice persoană, prin telefon mobil sau prin „net“, iar în acest fel, a devenit deja un loc comun ca în orice familie să găsim un televizor care primeşte semnal prin „cablu“, plus internet şi telefonie. E adevărat că unele dintre ţările mai puţin dezvoltate au un ritm mai lent de cuplare la „satul global“, la fel şi comunităţile mai sărace din ţări care înregistrează ritmuri alerte de dezvoltare, cum este şi România, dar, se constată de la o zi la alta, că în pofida crizei economice, majoritatea românilor au televizor cu „cablu“, telefon mobil şi computer legat la internet.

Probabil că în ultimele două decenii, mulţi dintre noi ne-am recuperat sentimentul românesc al fiinţei, dar, încă mai este de lucrat la sentimentul religios al fiinţei, unde se înregistrează unele lipsuri. Cred că mulţi oameni, mai ales tineri, vorbesc despre Biserică, despre credincioşi şi despre preoţi, dar nu sunt în stare să conceapă o relaţie vie, autentică a credinciosului cu preotul şi cu Dumnezeu, pentru că îşi imaginează o Biserică şi o relaţie după chipul lor, privit prea puţin şi în oglinda sufletului. Nimic nu poate să treacă, în vâltoarea unor asemenea analize, de o faţadă falsă, de o pioşenie doar afişată, de jocul unor interese meschine, deoarece, după impresia lor, dincolo de interese oculte, de malversaţiuni închipuite, de intenţii de control al puterii, nu mai există nimic. Dar, oameni buni, oricât de tentantă şi de la îndemână ar fi o asemenea reacţie de respingere, totuşi, stigmatizarea lor nu este deloc în duhul iertării şi al iubirii ortodoxe. Ar trebui să îi vedem pe asemenea oameni, noi, cei ce ne străduim să ducem o viaţă ortodoxă, ca fiind incapabili încă de bine, dacă în sufletul lor încă nu s-a sălăşluit învăţătura cea bună a lui Hristos. În loc să îi condamnăm de pe acum la chinurile iadului, ar trebui să îi vedem în neputinţa lor de a recunoaşte binele şi să avem câte un gând bun pentru ei în rugăciunile noastre. Poate că astfel de oameni, care emit analize primite cu destul interes în anumite cercuri, nu concep că ar putea exista o realitate a Duhului, mai adâncă decât noi înşine, că Biserica se dovedeşte, în ciuda unor inevitabile scăpări omeneşti, păstrătoarea unui Adevăr care ne transcende, dar ne poate şi îndumnezei ca fiinţe trăitoare pe pământ. Ştim prea bine că avem nevoie cu toţii de o locuinţă, de un sălaş, iar, în ultimă instanţă, oricât de expansivi sau de risipiţi am fi, resimţim la un moment dat nevoia unei retrageri, a unei însingurări în interiorul unui spaţiu care este doar al nostru. Înainte de a explora lumea dinafară, trebuie să-ţi cunoşti lumea dinăuntru, pentru că înainte de-a te aventura în exterior, trebuie să preguşti cum trebuie sălaşul tău, pentru că vei purta în afară ceea ce dobândeşti înlăuntru. Experienţa relaţională învăţată în acest mediu o vei potenţa numai atunci când eşti pus să acţionezi pe o scară socială mai largă, mai ales dacă locuirea este un mod propriu al omului de a-şi apropria viaţa şi a se integra în cosmos. După Heidegger, “locuirea” reflectă modul cum noi, oamenii, suntem pe pământ, iar, „a fi om, spune filosoful german, înseamnă a fi muritor, pe pământ, adică a locui“, chiar dacă unii confundă locuirea cu “înlocuirea”, pretinzând că locuirea se naşte o dată cu raporturile întreţinute cu evenimentele lumii, cu lucrurile, cu semenii.

Având la bază un sentiment religios profund, locuirea are un caracter dual, presupunând atât dimensiuni reale, cât şi imaginare, iar pentru mine, ca om, e clar că sunt aici, dar aş vrea să mai fiu şi dincolo, iar credinţa mea presupune un joc permanent dintre interioritate şi exterioritate, dintre imanenţă şi transcendenţă, câtă vreme mă mişc într-un perimetru de obiecte, dar nădăjduiesc şi la altele. Mereu, mă folosesc de ceea ce am, dar sper şi la alte achiziţii, iar credinţa mă ajută să mă împac acum cu ceea ce sunt, deşi nutresc şi spre zări mai înalte!

VA URMA