CRED CĂ STUDIEREA RELIGIEI ÎN LICEU ESTE O NECESITATE!

Aş dori să precizez, în plină dezbatere publică a Proiectului Legii Învăţământului Preuniversitar, că anumite capete pătrate care privesc ideea de reformă ca pe un bisturiu utilizat în extirparea a ceea ce li se pare lor a fi cangrena şcolii româneşti, promovează cu obstinaţie sintagma unor slogane ateiste de sorginte paneuropeană, propunând eliminarea religiei din învăţământul liceal, măsură pe care unii reprezentanţi ai bisericii o consideră un atentat la integritatea şi la fiinţa neamului nostru. Cred că ştim cu toţii, stimaţi cititori, că, asociată, de cele mai multe ori, chiar şi în unele medii bisericeşti, cu ideea de “teorie pură”, mai mult sau mai puţin relevantă pentru biserică şi societate, teologia creştină este, dintr-o perspectivă strict tradiţională, o funcţie a bisericii, a spiritualităţii şi a misiunii eclesiale, iar discursul patristic, chiar şi atunci când s-a remarcat printr-un puternic aspect speculativ, nu a încercat niciodată construirea unor teorii superbe şi inutile, deoarece în ansamblul său, teologia rămâne conştiinţa vie a tradiţiilor noastre ortodoxe, mărturia lor şi manifestarea criteriilor care definesc instituţia bisericii.

Adevărul este că societatea românească, mai précis, anume segmente ale acesteia, necunoscând nivelul de secularizare al lumii occidentale, minimalizează rolul important al bisericii în sfera publică, făcându-se că uită, pesemne, că o asemenea atitudine contrazice rezultatele sondajelor de opinie, în care Biserica se află mereu în fruntea instituţiilor credibile din România. Această realitate a zilelor noastre reclamă deschiderea faţă de societate şi asumarea unei responsabilităţi active, pentru că problemele acestei societăţi, ca şi ale oricărei comunităţi umane, semnalează dificultăţi mai adânci, de ordin spiritual, dezorientare şi ambiguitate, iar în contextul oricărui demers reformator, inerent unui tip de problemă socială, acţiunea moral-spirituală şi profund educativă a predării religiei în şcoli devine o necesitate stringentă! Se cunoaşte că Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre bisericile autocefale ale creştinismului ortodox, iar majoritatea românilor aparţin bisericii noastre strămoşeşti, potrivit recensământului din 2002, cam 18.817.975, deci 86,8% din populaţia ţării, dar, care are şi credincioşi de alte naţionalităţi, romi, ucrainieni etc.! E bine să ştim cu toţi că în esenţa sa, cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar Dumnezeu atotcuprinzător s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos! Nu aş dori să fiu maliţios, cu atât mai puţin vanitos, dar, personal, cred că acele persoane care sugerează această propunere de eliminare a religiei din liceu, nu au ei înşişi o educaţie religioasă, şi, ca mulţi dintre noi, s-au format în vremurile când îndoctrinarea ateistă era în vogă, iar, dacă stăm să gândim cu multă luare aminte, de fapt, răul vine mult mai de demult, dintr-un spirit raţionalist anticreştin şi pretins umanist cu incantaţii iluministe care s-a instalat în Europa şi s-a răspândit apoi în lume, odată cu ideile revoluţiei franceze!

Dar, vai, Doamne, cât de frumos este obiceiul colindatului la noi, românii, deoarece textele colindelor ne amintesc încă o dată că religia este un mod de viaţă, nu doar o abstracţiune cu nuanţe filosofice care se adresează doar minţii, fără a încălzi sufletul frământat şi năpăstuit al omului. Colindele sunt o adevărată şcoală de îmbărbătare, nădejde şi virtuţi, de dragoste faţă de semeni, de facere de bine, de ascultare, omenie şi de iubire canonică, având o veşnicie a lor, fără să o mărturisească prin epatări tendenţioase. Colindele româneşti conţin teme biblice de notorietate, stilizate în metrul versului mioritic, încep cu adverbul “astăzi”, ca formă de exprimare a veşnicului prezent şi sunt o “şcoală teologică” în care creştinul învaţă prin vers şi prin cântec despre naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, despre începutul unui nou an şi al noului ciclu al vieţii, despre minunea Învierii, iar colindătorii sunt un fel de magi ai zilelor noastre! În textul şi în practica tradiţională a colindatului, doxologia îngerească se împleteşte cu glasurile crailor şi vremurilor de demult, cu cele ale preoţilor şi colindătorilor vremurilor noastre, iar prin intermediul colindelor, fiecare creştin este un mag, care, asemenea magilor biblici, îl caută pe Hristos. Îl caută în Biserică şi în propriul suflet, iar odată regăsit, vrea să transmită această bucurie şi către inima celorlalţi. Colinda românească s-a individualizat încă din primele secole în Biserică, prin maniera unică de a împleti pastorala nescrisă a vlădicilor şi a preoţilor timpului, cu pagini de istorie vie, care zugrăvesc profiluri sfinte ale unor voievozi iubitori de neam şi de istorie. Grupurile de copii colindători sunt cete de “apostoli” plecaţi la propovăduire, iar cei care aşteptă şi primesc colinda lor cu busuioc şi cu cetină de brad sub icoana înnegrită de sub grindă, cu ştergar înroşit pe masa din odăile bune, sunt asemenea sufletelor magilor care aşteptau răspuns frământărilor lor.

Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a descoperit cele înţelepte pruncilor, iar ca nişte prunci cu sufletul curat, românii au primit şi au păstrat în tradiţiile lor mesajul divin şi l-au transpus în colinde. Născute între cerdacul casei ţărăneşti şi pridvorul bisericii, colindele se constituie în veritabile acte ale creaţiei populare în care se îmbină, sub inspiraţia Duhului Sfânt, puterea artistică şi creativă a poporului nostru cu învăţătura Bisericii propovăduită de slujitorii altarului. Ţăranul, omul simplu de la sat, dar mai ales dascălul, preotul slujitor , devin cu toţi nişte creatori ai vieţii religioase, iar cele ce ne lipsesc de atâtea ori sunt suplinite prin Harul Lui Dumnezeu, regăsind în colinde acea “naivitate savantă” despre care vorbeşte inspirat scriitorul Geo Bogza. În colinde, divinul este alături de uman, de parcă însuşi Dumnezeu porneşte să colinde împreună cu glasurile de argint ale copiilor colindători, pentru că ele sunt născute în veacuri bătrâne, poate chiar atunci când steaua Bethleemului strălucea şi peste plaiul traco-dac. Ele pot fi asemănate şi cu alte forme ale creaţiei artistice, cum sunt picturile cu chipuri de sfinţi, iar imaginile vii din cântecele de colindă se aseamănă cu bogăţia coloristică a icoanei româneşti, colindele fiind icoane cu grai, asemenea frescelor exterioare ale bisericilor şi mânăstirilor noastre, unde scenele sunt văzute cu ochii ţăranului care-şi aduce divinul mai aproape de sufletul său curat. Problema este că aceia care se simt ameninţaţi de puterea icoanei(altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, numai că au reuşit să arunce piatra în baltă într-un moment cât se poate de sensibil, când se invocă şi problema privind „libertatea religioasă”, sau existenţa şi menţinerea simbolurilor religioase în şcoli!

De multe ori, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel adevărat, lăuntric şi nealterat, cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru le estompează sau le atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând, bieţii de ei, doar nişte pretinse victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii! Cred că unii dintre aceştia sunt victimele secularizării sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, poate, chiar sclavii propriei lor conştiinţe lipsite de o articulare spirituală autentică!

Iar în loc de concluzie, să nu uităm că în această lume bulversată de atâtea provocări şi sfidări îngrijorătoare, îşi trăieşte astăzi România, ţară majoritar ortodoxă, religiozitatea cea de toate zilele! Totuşi, o primă constatare despre religiozitatea românilor este că, în termenii comparativi ai sondajelor, ea este mult peste media europeană, că studiul religiei în liceu este o necesitate, mai ales că peisajul religios românesc pare unul frustrant, provocator şi de o mare diversitate!

  14.02.2008. 05:25

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.