DESPRE DILEMA MORALĂ A DEMITIZĂRII OMULUI RELIGIOS!

Prof. Vasile Gogonea

Dacă putem vorbi de o dilemă morală a demitizării omului modern, mi se pare că efortul de a explica demitizarea omului religios al secolului al XXI-lea, a omului cu înclinaţii spre credinţă, care nu poate fi considerat un fanatic sau un susţinător necontrolat al demersului propriei lui raţiuni, departe de a fi resortul unei perspective morale care transcende cadrului etic al analizei propriu-zise, constituie o direcţie de analiză care depăşeşte ecoul vizitei surprinzătoare a preşedintelui Băsescu în Italia, în căutare neobosită de prieteni şi de susţinători electorali. Iar, dacă în politică, rostul efortului făcut este de a-ţi spori numărul prietenilor, aşa cum sublinia bătrânul Popescu-Puţuri, la ultimul congres al fostului partid comunist, în ceea ce poate fi considerată demitizarea omului religios, de cele mai multe ori, efortul analitic depăşeşte simpla dilemă a moralităţii omului modern.

Un demon simplificator creează unora impresia că filosofia epocii noastre se situează dincolo de ceea ce poate însemna “non-paper”-ul lăsat de către şeful statului român pe masa de lucru a ministrului Maroni, ceea ce atestă un punct de vedere faţă de care, vom afla că se găsesc destui care să ne reproşeze că ne-am depăşit programul, că nu suntem destul de “dilematici” în problema amprentării cetăţenilor români din Italia. Confuzia termenilor constă în faptul că ceea ce noi propunem drept manevră intelectuală de conjunctură, ca un stil de a gândi, e luat drept doctrină metafizică, din moment ce noi nu spunem, covârşiţi de aplecări metafizice, că totul e dilemă, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma în chip limpede, despre nimic. Noi aruncăm peste lucruri şi realităţi o privire ceţoasă, confuză şi fără discernământ, fără să realizăm că până la urmă, trăim într-o cronică inhibiţie mentală, din moment ce avem şi noi nervi care se încordează, avem şi noi idiosincrazii faţă de ceea ce ne displace.

Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sunt răi şi cei care vor să le anihileze sunt buni, dar n-avem de gând să introducem ezitări hamletiene de genul “to be or not to be”, acolo unde lucrurile sunt clare, mai ales că nu toate lucrurile sunt aşa cum ne-am dori, că boala societăţii româneşti de astăzi e tocmai excesul tonului categoric, având ca efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere cu persoanele care nu vorbesc aceeaşi limbă. Suntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezobişnuit să mai spună că mai presus de certitudine este îndoiala, pentru a asigura igiena insăşi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce în jurul nostru pare nedilematic, dar o recomandăm acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune, pentru că în definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Pe un asemenea fond al confuziei valorilor se ridică, în prezent, poate cea mai acerbă ispită postmodernistă prin care se urmăreşte demolarea creştinismului, în condiţiile în care ţinta principală a celor “fără Dumnezeu” este demitizarea figurii Mântuitorului Iisus Hristos. Prin grosiere mistificări cu pretenţii de cercetare ştiinţifică, cele patru Evanghelii sunt declarate cotrafăcute, ca opere cenzurate, puse în slujba propriei puteri de către împăratul Constantin cel Mare. Noi, în schimb, ar trebui să jurăm pe alte evanghelii, care Îl prezintă pe Iisus ca pe un simplu muritor, cu oarecare măreţie şi deschidere la popor, dar orgolios, robit de invidie împotriva Sf. Ioan Botezătorul, invidie care a condus la asasinarea acestuia prin intrigile Salomeei, adepta fanatică a « sectei » lui Hristos, mai ales că Iisus n-a fost Fiul lui Dumnezeu, susţin cu ipocrizie pretinşii exegeţi, ci un complotist care şi-ar fi înscenat crucificarea. Tot pe linia pretinsei « demitizări », Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care a avut o fiică pe numele Sarah, cu care Magdalena a fugit în sudul Franţei, de frica lui Petru, ocrotită acolo de o comunitate de evrei, din care a provenit viitoarea dinastie a Merovingienilor. Cu o dezinvoltură diabolică se arată că Iisus ar fi fost un simplu adept al vechiului cult egiptean al lui Isis şi Osiris, că nici gând nu avea să întemeieze religia creştină cunoscută şi în care noi înşine suntem născuţi, pentru că dorea o religie feministă(sic ??!!) fundată pe ritualuri ale erosului sacru, în care cap al Bisericii să nu fie Petru (ca în catolicism), ci Maria Magdalena, ca preoteasă a zeiţei Isis. Şi elucubraţiile ar putea continua, dacă nu am şti cu toţii că am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei morale şi politice a vieţii de zi cu zi, dar, fără să înţelegem îndeajuns că se poate plăti prea scump ezitarea noastră capacitatea noastră de a amâna de a ne lăsa copleşiţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, mai ales dacă ne obişnuim să ne comportăm atipic, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi şi fără complicaţii interioare!

Astfel stând lucrurile, ne putem întreba, cum este şi firesc, la ce preţ vom plăti deriva morală şi desacralizantă în care se complac unii dintre semenii noştri, cei care intenţionează scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui relative. Dar, există, oare, omul fără dileme, cel care are în buzunar reţeta mântuirii personale, ca şi a celei naţionale, fără a o pune la dispoziţia…exegeţilor? Omul fără dileme este cel care se percepe pe sine drept “conştiinţa limpede” a neamului, uşor îngrijorat şi sentenţios, care ne îngroapă în dihotomii, când alege tranşant binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal, cine va fi iertat şi cine nu, cine câştigă şi cine pierde, iar el sfătuieşte, amendează, tranşează şi dă verdicte.

De fapt, omul fără dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga, în împrejurări ad-hoc el e marele organizator, marele pedagog, marele tămăduitor, iar dacă e propulsat în fruntea unei instituţii, îşi asumă prompt prerogative supreme, devenind un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public, pentru că ştie cel mai bine tot ceea ce ne trebuie, mai bine decât o ştim noi înşine, ba, mai mult, poate decide în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine dispreţul nostru. Constatăm cu stupoare că în nici un sector al vieţii organice, nu există aşa de multe şi de mari deosebiri în cadrul aceloraşi specii, ca la fiinţa umană. Ajungi să constaţi că rasa, culoarea pielii, neamul, localitatea, limba sau dialectul, credinţa, ştiinţa, statura sau poziţia socială, inteligenţa, toate se subsumează dincolo de acea fire lăuntrică a oamenilor şi de firea lor sufletească, cea care ne deosebeşte pe fiecare de toţi ceilalţi, astfel încât, fiecare om este unic şi irepetabil! Asemănarea care există între toţi oamenii, pe familii, pe rase, pe comunităţi, pe religii, pe culturi, pe categorii sociale, nu suprimă nicidecum şi nu reduce decât în aparenţă marea deosebire dintre ei, cea care face în mulţimea de oameni personalitatea fiecăruia.

În personalitatea individuală, proprie eului fiecăruia, omul e o fiinţă unică, greu de pătruns şi de cunoscut în adîncul specificului său păstrat pentru sine, cel nedezvăluit, cel necunoscut şi atât de greu de descifrat. Este adevărat că fiecare dintre noi are o faţă nevăzută de toţi ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi vicii, păcate cunoscute şi detectabile, dar are totodată un chip necunoscut, nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refulate, dorinţe nemărturisite nimănui niciodată. Unii oameni au o amplitudine spirituală pe care ceilalţi nu o au şi nici nu o ating sau un abis în care alţii nu privesc, o plăcere sau o durere neexprimată, un zbucium reţinut în sine, o frământare sufletească de unul singur, un gând apăsător cu păcat nesăvârşit decât cu închipuirea, o dorinţă pe care nu o încredinţează nimănui, un vis care este al lui, ceva ce nu vrea să ştie sau nu poate să spună altora, iar din toate acestea “se naşte” omul interiorizat, omul nevăzut şi necunoscut, omul cel tainic, pentru care dilema morală porneşte de la o anumită demitizare a credinţei pe care o împărtăşeşte!

(VA URMA)

  04.08.2008. 16:22

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.