Prima pagină ·
Opinii · DAR, OARE, ESTE POSIBILĂ ŞI O ÎMPĂCARE CU GÂNDUL IERTĂRII?
prof. Vasile Gogonea
redactie@scandaldegorj.ro
Recomandă acest articol:
DAR, OARE, ESTE POSIBILĂ ŞI O ÎMPĂCARE CU GÂNDUL IERTĂRII?
Astãzi, v-aş propune sã pornim de la premisa cã mulţi oameni se simt vinovaţi doar atunci când îi învinovãţesc pe cei care nu iartã imediat, dar cred cã iertarea nu este numai un act unilateral de voinţã, în care ne suprimãm emoţiile, ci este un sentiment al întregii noastre fiinţe, care cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimã, inteligenţã, voinţã şi înţelegere. Tocmai de aceea, cine sare peste etapele transformãrii emoţionale şi ale vindecãrii, nu face decât sã panseze o ranã infectatã, care poate sfârşi prin a se infecta şi mai rãu, diagnosticându-se o maladie incurabilã.
În multe privinţe, simţirea mâniei şi simţirea lãuntricã a nedreptãţii fac parte din procesul iertãrii, dar, cred cã este nevoie de timp, şi pentru vindecare şi pentru iertare, pentru cã nu trebuie sã forţãm „linia” destinului, adicã, ceea ce se petrece în noi, mai ales cã e mare nevoie sã discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de rãzbunare, invocând fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie sã ne-o facem singuri. Mai sunt şi unii care considerã cã mânia poate fi o emoţie sãnãtoasã, o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca sã ne putem apãra integritatea, dar, în opinia mea, nu mânia este pãcatul, ci ura şi patimile pe care le poate ea stârni în fiinţa noastrã, iar acest lucru mã ajutã sã fac mereu trimitere la Blaise Pascal, cel care considera cã mãreţia omului decurge din însãşi mizeria lui, cu alte cuvinte, din conştiinţa cãderii sale ontologice la nivelul naturii animale, ceea ce face ca fiinţa omeneascã sã nu fie niciodatã satisfãcutã de starea ei, şi nici nu este, atâta timp cât nu-şi va fi regãsit veritabila ei naturã, care este divinã, dupã chipul şi asemãnarea Creatorului! Mi se pare cã un astfel de om s-ar afla în situaţia unui bolnav care, crezând cã şi-a regãsit sãnãtatea, ar întrerupe tratamentul înainte de vindecarea completã, ceea ce ar conduce, desigur, la o recidivã a bolii şi la agravarea ei, cel bolnav pierzând, astfel, chiar şi efectele pozitive obţinute pânã atunci. Tot aşa, cel angajat pe calea vindecãrii spirituale, a iertãrii, oricare ar fi nivelul mai mult sau mai puţin înalt pe care îl va fi atins, trebuie sã pãstreze în permanenţã conştiinţa vie şi neadormitã a propriei sale slãbiciuni, cu alte cuvinte, a dublei sale imperfecţiuni, în acelaşi timp personalã şi ontologicã, câtã vreme cunoaşterea exactã a rãului de care suferim condiţioneazã întreg procesul vindecãrii prin terapia iertãrii. Cred cã important este sã luãm decizia de a nu mai urma calea autodemolatoare a rãzbunãrii, în nici un fel, din moment ce rãzbunarea este inutilã şi devastatoare, dacã simţim nevoia sã realizãm o pace lãuntricã, emoţionalã, trecând prea uşor peste amãnuntul cã iertarea nu înseamnã scuzare pripitã, iar a scuza înseamnã a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a umilit. Nimeni nu este scutit de rãnile provocate de frustrãri, de deziluzii, de preocupãri, de rãni datorate iubirii, de trãdãri, iar pe aceste coordonate, de multe ori vedem cã apar conflicte în cadrul cuplurilor, al familiilor, între persoanele divorţate, între pãrinţi şi copii, între fraţi, între patroni şi angajaţi, între prieteni, între vecini şi între naţiuni. Cred cã toţi avem nevoie de a ierta şi de a fi iertaţi în anumite momente, pentru a restabili pacea şi relaţiile cu ceilalţi şi pentru a putea sã trãim împreunã. Indiscutabil, când cineva ne face un rãu, fãrã voia lui sau fãrã sã ştie, nu are de ce sã ne cearã iertare, dar trebuie sã ne cearã scuze. Iar, dacã a vrut sã ne facã rãu, atunci nu mai e vorba de scuze, cu atât mai mult cu cât şi tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a ofensat se bazeazã pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul sãu, dincolo de alte circumstanţe legate de gradul de rudenie, astfel încât, orice vinã, fie şi explicabilã, nu poate fi scuzabilã, pentru cã ea poate fi doar iertatã. Atunci când Moise Îl ruga pe Dumnezeu sã ierte poporul Sãu, Acesta îi rãspunde, descoperindu-i cã este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung rãbdãtor, plin de îndurare şi de dreptate, Care pãzeşte adevãrul şi aratã milã la mii de neamuri: care iartã vina şi rãzvrãtirea şi pãcatul, dar nu lasã nepedepsit pe cel ce pãcãtuieşte” (Ieşire 34, 6-7), ceea ce ne conduce la ideea cã iertarea nu este sinonimã cu împãcarea, pentru cã se referã doar la fapta care a deteriorat relaţia fireascã. Împãcarea este o urmare a iertãrii, dar poate sã nu aibã loc, iar dacã dupã acordarea iertãrii, simţim cã prin împãcare relaţia noastrã nu ar creşte în profunzime, e mai bine sã renunţãm, pur şi simplu, pentru pãstrarea pãcii în spaţiul fizic şi sufletesc. Se întâmplã, din nefericire, ca mulţi oameni sã se împace fãrã a-şi ierta unii altora ofensele, ca sã nu mai „dezgroape morţii”, cum se spune, dar fãrã recunoaşterea şi conştientizarea suferinţelor pe care le-au produs mai deunãzi sau pe care le-au suferit în momente greu de suportat, nu existã împãcare adevãratã, mai ales dacã avem în vedere cã adevãrul trebuie rostit sincer şi adânc rostuit! Împãcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevãrului, recunoaşterea lui, mai ales cã iertarea nu se impune prin argumentul forţei, ci, prin forţa argumentului, câtã vreme socotim cã iertarea este o lucrare a iubirii de aproapele nostru. Pânã la urmã, de ce sã nu iertãm? Oare, e atât de greu sã lãsãm de la noi, sã fim mai îngãduitori şi sã privim lumea din unghiuri diferite? Sã ne punem aceastã întrebare zi de zi, privindu-ne în oglinda sufletului, şi poate vom vedea cã rezultatele nu vor întârzia sã aparã! Capacitatea iertãrii umane este tot mai greu de descifrat, mai ales dacã avem în vedere fiecare om, cu concepţiile lui, unele mai bune, altele mai rele, dar dacã vom lupta ca sã le schimbãm, cu siguranţã cã am trãi într-o lume mai bunã!
De multe ori, ne place sã credem cã iertarea poate sta la baza unei filosofii de via?ã ?i cã, cel pu?in teoretic, stã chiar la baza civiliza?iei cre?tine. Pentru mulţi oameni, cred cã “non-apology apology” este o expresie care, a?a cum sigur deduceţi, se referã la a spune “îmi pare rãu cã v-a?i sim?it ofensat, inten?ia mea era doar sã vã informez; nu obi?nuiesc sã fiu nepoliticos, ?i sunt sigur ca nici dumneavoastrã nu v-a?i fi supãrat fãrã motiv”, deci, sigur este vorba de o neîn?elegere, iar în particular, poate m-am gândit cã felul meu de a rezolva disputele de orgoliu se încadreazã, de cele mai multe ori, în acest tipar care nu poate fi unul rigid. Ca un paradox, mai ştiu cã orgoliosul se va sim?i ofensat dupã primul moment de încãlcare a orgoliului ?i va ac?iona în consecin?ã, de multe ori împotriva logicii, fãrã a se recunoaşte, în schimb, în rolul orgoliosului. De multe ori, am ajuns la concluzia cã din cauza orgoliului se întâmplã aceastã omisiune voitã, dar, desigur, numai dacã omul se încumetã sã concluzioneze, extrapolând ceea ce cunoaşte despre sine, iar în contextul orgoliului limitativ şi frustrant, a cere iertare devine ceva foarte complicat, pentru cã, nu-i a?a, de ce sã ne parã rãu pentru o situa?ie în care nu am gre?it, de ce sã acceptãm existen?a unui alt adevãr decât al nostru, de ce sã ne complicãm cu no?iuni diferite pentru regret ?i respectiv compasiune, când am putea sã eficientizãm ceea ce ni se pare a fi propriul adevãr?
Fãrã îndoialã, persoana care iartã, prin forţa lucrurilor trebuie sã-şi asume în mod liber alegerea pe care a fãcut-o, fãrã a pretinde ceva de la cel pe care îl iartã, mai ales dacã ştim cã putem sã ne dorim sã fim iubiţi de cei din jur, în ciuda faptelor noastre reprobabile, dar nu le putem pretinde aceeaşi atitudine din partea lor. Iertarea se acordã, se solicitã, dar nu se pretinde la modul imperativ, mai ales cã prin logica argumentãrii, ea nu înseamnã renunţare la ceea ce ni se cuvine şi nu exclude dreptatea! ªtim destul de bine cã un hoţ iertat nu este scutit de a restitui pãgubaşului cele furate, ceea ce denotã cã iertarea nu anuleazã consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt nepotrivit, aruncat la mânie, mai ales dacã ni se solicitã faptul cã iertarea în sine, nu este numai un act de dreptate, ci o faptã de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Aceasta înseamnã a nu-l confunda pe rãufãcãtor cu fapta sa, ci, a urî pãcatul, iubindu-l pe cel pãcãtos! Prin jertfa Sa pe cruce, Mântuitorul a condamnat pãcatul care ne locuieşte, a fãcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreunã cu pãcatul, semn cã uneori, pentru noi, muritorii, iertarea nu ne transformã substanţial, aşa cum ne dorim, înlãuntrul fiinţei noastre! Poate cã atunci când iertãm, se întâmplã, cu adevãrat, ceva extraordinar, dar numai cu acela care iartã, nu în aceeaşi mãsurã şi cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea, îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertãrii se manifestã înlãuntrul nostru, deoarece pe noi ne vindecãm, nouã ne dãm pacea, nouã ne dãm puterea sã ne rugãm pentru celãlalt, iar în acest fel, vom realiza cã pentru a ierta, fãrã a evalua împãcarea cu noi înşine, nu trebuie sã cãutãm doar împãcarea cu ceilaţi!
prof. Vasile Gogonea
redactie@scandaldegorj.ro
Recomandă acest articol:
17.07.2009. 08:27
Comentarii
Acest articol n-are nici un comentariu.
Lasă un comentariu
Scandal de Gorj nu este responsabil juridic pentru continutul comentariilor. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra va revine in exclusivitate.
* = câmp obligatoriu