EMINESCU ESTE PRIN VREMI ŞI UN MARE NAŢIONALIST LUMINAT!

În ajunul zilei de naştere a Poetului nostru naţional, a vorbi despre Mihai Eminescu e ca o smerită şi evlavioasă plecăciune în faţa eternităţii Geniului creator şi ca o chemare cu substrat de invocare şi de venerare a spiritului naţionalist luminat, pentru a vedea chipul său mândru şi neaoş românesc la masa rotundă a dezbaterilor privind marile sfidări ale vremilor care s-au scurs până la momentele tulburi pe care le trăim noi astăzi! Vom încerca să evidenţiem câteva dintre ideile pe care le-a promovat poetul în versuriloe sale, dar şi în activitatea publicistică, prin argumentele care au fundamentat pledoaria sa în sprijinul românismului şi în favoarea apărării cauzei româneşti în lume, pentru că romanticul Eminescu este şi un reper al sentimentului nostru naţional.

Desigur, unii comentatori se gândesc la o serie de influenţe pe care ideologia naţionalistă din scrierile sale social-politice şi poezia patriotică eminesciană le-au exercitat asupra generaţiilor viitoare, în pofida faptului că unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, iar alţii, prea mult obsedat de problema naţională, cea care, aşa cum se ştie, constituia ideea dominantă a veacului al XIX-lea, considerat de către mulţi dintre trăitorii acelor vremuri ca fiind “secolul naţionalităţilor” şi al emancipării popoarelor în lupta pentru unitate şi independenţă naţională. Să amintim cu oarecare surprindere că pe vremea studiilor la Viena, cu o inexplicabilă maliţie şi cu o evidentă invidie a micimii simţământului omenesc, i se arunca pe nedrept acuzaţia de tânăr cosmopolit şi vândut străinilor, iar ca un exemplu concret, chiar la una dintre adunările Societăţii “România Jună”, în articolul său din „Columna lui Traian“ (23 august 1871), B.P. Haşdeu îl etichetează pe Eminescu drept un spirit cosmopolit şi cu înclinaţii spre cultura occidentală. Ceea ce mi se pare mai interesant e că după moartea tragică a poetului nostru naţional, iar asupra împrejurărilor acestui eveniment vom reveni cu altă ocazie, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din îndepărtata Macedonie, practic din toate zonele spaţiului european în care au vieţuit sau încă mai vieţuiesc cei aparţinători neamului nostru, deşi „Scrisoarea III“ sau „Doina“ erau la îndemâna oricărui doritor care era interesat de a cunoaşte acest aspect, lui Eminescu încă i se mai aduce şi azi acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist(sic??!!). Dar, oare, versurile pe care le vom da ca exemplu mai jos, nu sunt pe deplin edificatoare asupra naţionalismului luminat al marelui nostru poet, ca să nu mai vorbim de actualitatea versurilor, de parcă ar fi fost scrise pentru a fi adresate potentaţilor epocii de tranziţie spre “democraţia originală” în care ne zbatem de amar de vreme şi asupra căreia se face deseori vorbire în discursurile sforăitoare ale “vânzătorilor de iluzii” care populează piesa de teatru a iarmarocului nostru politicianist? Prin urmare, ia, să ascultaţi şi să judecaţi dumneavoastră, stimaţi cititori, cum într-un fragment din “Scrisoarea III”, marele Eminescu spune: „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… / Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, asta plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? / Prea v-aţi arătat arama sfăşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire“, ca într-un tablou admirabil dimensionat şi colorat în oricare dintre nuanţele înghesuite la minte şi la îndeletnicirea cu datul din coate de pe scena politică românească de azi! Dar, ce metaforă excepţională este aceasta, care ne aminteşte de “pata putrejunii de natură”, ca o licenţă lingvistică demnă de cartea de aur a naţiei noastre! Poate că uneori limbajul eminescian este necruţător şi depăşeşte anumite canoane ale pretenţiilor unor emisari europeni de azi, mai ales atunci când poetul consideră că “Veneticii nu erau români! Inima lor de străin, fără tradiţii hotărâte, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, nu putea să sufere [pe] acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stâlpi ai ţării, cum se numeau, neîndoiţi de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecându-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrângându-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioţilor, a căror misiune era de-a dezrădăcina şi corumpe pe boieri”, prin aceasta el manifestând o atitudine critică extrem de virulentă la adresa epocii fanarioţilor, dar, dacă stăm să cumpănim atent, oare, câte “epoci fanariote” nu s-au abătut asupra ţării acesteia, de la marea mişcare revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu, cea care marchează, după părerea mea, sfârşitul primei epoci fanariote din izbuciumata istorie modernă românească? Să nu trecem prea uşor peste faptul că Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului, voievozi şi domnitori care s-au jertfit pe altarul patriei, iar prin aceasta, el răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană în promovarea naţionalismului.

În anul 1889, Eminescu ne spunea că „În România totul trebuie dacizat“, cu precizarea că în strămoşii noştri geto-daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate, deoarece „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei; era un popor nobil acela, a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor, n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată“, lucru care cu anevoie îl mai întâlnim azi în manualele de istorie, unde abundă paginile de adâncă plecăciune în faţa civilizaţiei şi a culturii occidentale. Dacă stăm să cumpănim atent şi cu dreptate, nu e deloc de mirare că şi astăzi sunt destui acei saltimbanci care încearcă să minimalizeze importanţa şi semnificaţia gândirii social-politice a lui Eminescu, atât în planul spiritualităţii româneşti şi al culturii naţionale, dar şi în panteonul cretorilor de poezie, dar vom răspunde întotdeauna prin cuvintele lui George Călinescu, cel care spunea că “Eminescu este universal, cu cât este mai naţional”, oglindind în câteva cuvinte esenţa operei eminesciene. Atunci, ne întrebăm, stimaţi cititori, ce socoteli ascunse şi antiromâneşti le poate încurca demagogilor de astăzi, un Eminescu “autor mâncat de molii” în cartea celor care invocă o pretinsă istorie transnaţională? Poate că le încurcă faptul repunerii în modernitate a referinţelor spirituale, istorice şi morale ale identităţii naţionale a poporului român! Prin întreaga sa operă, Eminescu a armonizat genial o serie de referinţe cu tot ceea ce se ridică sau coboară pe roata lumii, cu toate revoluţiile tehnologice, religioase şi geo-politice din lumea de azi şi de mâine, fiindcă Eminescu devine actual, mai ales acum, la intrarea reală a României pe pieţele economice, culturale şi politice europene, unde criza economico-financiară se reverberează şi ca o manifestare a crizei identităţii naţionale!

prof. Vasile Gogonea

redactie@scandaldegorj.ro

  12.01.2009. 22:46

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.