CRED CĂ OMUL ESTE O “TRESTIE GÂNDITOARE” PRINTRE OAMENI!

prof. Vasile Gogonea
redactie @scandaldegorj.ro

Poate o să fiţi surprinşi, stimaţi cititori, dar cred că tema gândirii omului şi a responsabilităţilor sale faţă de actul cugetării constituie o coordonată a fiinţei care se gândeşte pe sine, iar civilizaţia adevărată a unui popor, aşa cum spunea Eminescu, de cele mai multe ori constă, nu în adoptarea de legi, în consfinţirea de instituţii structurate pe criterii utilitariste sau în etichete ale conduitei morale, ci în dezvoltarea naturală a gândirii omului, în exprimarea organică a puterii sale creatoare! În multe privinţe, omul probează acea monumentală dovadă a puterii creatoare pe care natura o are. Personal, mi se pare că e doar visul unei umbre, aşa cum Pindar, cel mai de seamă poet liric al Tebei îl contura, deoarece, pe bună dreptate, vorbim despre fiinţa cea mai complexă întâlnită în universul nostru cognoscibil, atâta vreme cât “Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”, aşa cum a lăsat adânc încrustat în mintea noastră filosoful francez Blaise Pascal. Desigur, mulţi dintre dvs., dintru început, v-aţi aştepta să mă întreb, ce este omul, mai ales că aş dori să ştiu, ce vor să zică unii, când spun că “a fi om e lucru mare”, dar, dacă trebuie să gândim la rece problema, vedem că pentru cei mai mulţi dintre noi, omul este o fiinţă predispusă uneori să-şi ajute semenii, să realizeze acţiuni prin care să dorească binele celorlalţi, dar, dacă stai să reflectezi mai bine, te întrebi, oare chiar aşa este?

Când începem să analizăm cu atenţie problema şi s-o judecăm într-un mod realist, vedem că deodată altruismul dispare cu desăvârşire, vedem că omul nostru e cel care nu vrea decât să-şi vadă traiul său şi a celor foarte apropiaţi lui cât mai bun, vedem că fiecare se vrea a fi cât mai frumos şi mai bogat, cât mai inteligent şi cât mai sus într-o funcţie publică, iar atunci, pentru mine, mai rămâne o singură întrebare: oare, Bunul Dumnezeu, la facerea lumii, a vrut ca noi să fim astfel, sau noi care suntem ca “o trestie gânditoare”, pur şi simplu, ne-am transformat în simpli creatori de unelte care mai mult distrug şi diluează esenţa umană? Sau tot datorită faptului că omul e un lucru care cugetă, viaţa l-a împins la condiţia de a fi şi imbecilul vierme de pământ, care duce în acelaşi adânc vremelnica şi deşarta bogăţie a lumii acesteia, dovedindu-se, până la urmă, doar depozitarul adevărului relativ şi o biată îngrămădire de incertitudine şi eroare. Şi mă întreb de multe ori, oare, în sufletul unui simplu animal care se strecoară în jurul nostru, se zbat cu tărie întrebările ce ne frământă pe noi în fiecare zi, cu privire la ceea ce ne lipseşte, ceea ce ne prisoseşte, pentru că nu de puţine ori am auzit de la diferiţi oameni, chiar şi la cei mai elevaţi, cu pretenţii de intelectuali, că în general, omul e diavolul în chip şi asemănare, motiv pentru care, sincer să fiu, am reflectat mult asupra acestei idei şi am văzut că în general aceasta se adevereşte. Deseori, am ajuns la concluzia că în măsura în care omul poate să facă aproape tot ceea ce-şi doreşte, chiar dacă pentru realizarea scopului propus este nevoit să piardă o mare parte din viaţă, simte mereu în suflet neîmplinirea şi insuficienţa vectorilor săi existenţiali!

Cred că în general, omul nu reuşeşte să realizeze lucrurile pe care şi le-a propus, deoarece, fie nu vrea cu adevărat să le realizeze, fie datorită faptului că în procesul realizării scopului propus apar dificultăţi care-l fac încetul cu încetul pe cel în discuţie să renunţe la terminarea acţiunii gândite. Aşadar, putem spune că în general, voinţa este corola de a cărei intensitate depinde ducerea la îndeplinire a scopului propus, pentru că trăim într-o lume a lui “ca şi cum” sau a lui “se poate şi aşa”, ajungând să credem că omul este un animal care se conduce după schema atotprezentă şi atotputernică a volutelor verbale, a stereotipurilor retorice şi a maximelor insolite, mai ales că fiinţa aceasta fragilă se comportă în toate cele, ca şi când ar fi nemuritoare, deşi se dovedeşte atât de slabă în plan psihic, atât de fragilă, “ca o trestie gânditoare” cum a definit-o Pascal, dar se comportă şi capătă mentalitatea unui atotputernic, neobosit şi invincibil!

De fapt, stimaţi oameni trăitori vremelnic pe acest pământ, noi suntem ceea ce suntem, numai dacă uităm că suntem în stare să creem ficţiuni întemeietoare de lumi, ca şi cum unii dintre noi am fi îngeri sau dumnezei. Acesta este motivul pentru care voi încerca să argumentez într-o notă personală, că în general, gândirea este cea care reuşeşte, pe de o parte, să fie singurul mijloc de individualizare a omului ca specie, iar pe de altă parte, ea este un mijloc sigur de distrugere a frumosului din viaţa sa. Din păcate, şi vreau să înţelegeţi această expresie ca o traiectorie posibil viciată a fiecăruia dintre noi, vine o vreme când, pentru a merge mai departe, trebuie să „omori“ în tine reprezentări vechi, resentimente, tristeţi, amintiri, speranţe, visuri, iar orice conversiune sau început al unei noi perspective presupune o golire de ceea ce a fost până atunci în sufletul nostru, în lumea dimprejurul nostru. Un astfel de gol anunţă promisiunea unui început, degajarea unei noi căi, făurirea unui om care n-a mai fost vreodată, iar un pas înainte poate însemna şi poziţionare negativă faţă de ceea ce a fost, ca o evaluare ultimativă sau o suspendare absolută în viitor. Cred că primenirea sufletului nostru mai presupune şi o despărţire de ceea ce este vechi, o aruncare la coş a ceea ce ne împiedică să mergem mai departe, mai ales că „agonisirea“ şi „averea“ socotite în bunuri, idei sau stări, pot deveni stavile pe drumul unei edificări şi înălţări cu adevărat umane. Din nefericire, omul are o apetenţă deosebită de a merge pe logica acumulării, a depozitării în “bârlog” a bunurilor necesare sau mai puţin necesare, fără a cultiva şi filosofia înlăturării inutilului, a renunţării, a uşurării trupului şi a sufletului, deoarece vrem prea mult, din ce în ce mai mult.

Omul se dovedeşte şi un animal inventator de mituri, metafore şi ficţiuni de tot felul, care se face apoi că uită caracterul ficţional al acestora şi se comportă faţă de ele ca în faţa unor realităţi tranşante, ca înaintea unor adevăruri, lucruri şi fiinţe care “există” pentru că sunt în viaţa noastră şi fac parte din biografia noastră. Astfel, uneori vorbim despre Prometeu ca şi când el ar fi existat, de un Hamlet cu al său “to be or not to be”, iar în acest fel, ne referim la îngeri, diavoli, judecători pământeni şi cereşti, zei şi supraoameni, prezenţi la tot pasul! De fapt, poate că ne este greu să ne despărţim de haine vechi, de cunoştinţe vechi, de idei vechi şi de multe ori, poate, chiar nu ştim ce să facem cu lucrurile inutile, când încercăm să le păstrăm sau, cel puţin, să le dosim în subconştientul mentalului nostru, în străfundurile vieţii noastre psihice. Cu atâta cerbicie, de multe ori ne cantonăm în prezent, îngrămădind în el ceea ce este demodat, ceea ce ţine de trecut, ceea ce ne trage înapoi şi nici nu suntem în stare să ne despărţim de propria decrepitudine, să facem un „grad zero“ în existenţa noastră, câtă vreme nemulţumirea ne apasă cu atât mai mult cu cât dorim să mergem mai departe cu ceea ce a fost. Nu avem curajul să o rupem cu trecutul, cu „omul care a fost în trupul nostru“, chiar dacă speranţa apare în spaţiul unei rupturi, în intervalul unei nemulţumiri, în perspectiva unei noi fundări, iar dacă ea nu îşi justifică apariţia când mulţumirea sau fericirea sunt pregnante, începi să speri la ceva mai bun, din simplul motiv că o mare parte din ceea ce este acum te dezamăgeşte.

În general, motorul unei conversiuni se află în interiorul nostru, în intimitatea noastră, iar ca să avem un fel de certitudine, cred că nu e nevoie de mai ştiu eu ce accidente evidente pentru ca omul să se transforme radical. În loc de concluzie, esenţial mi se pare să respecţi legile omeniei, iar în legile acestea aş include respectul pentru societatea în care trăieşti, faţă de familie şi faţă de condiţia ta de om, pentru că în familie şi în şcoală, pe stradă sau în cercul de cunoscuţi, ne interesează educarea fondului bun al omului şi antrenarea lui pentru situaţiile dificile ale vieţii acesteia!

(VA URMA)

  16.12.2008. 00:31

Comentarii

a.d.banciu
09.12.2010. 23:18

nu dau 2 bani pe afirmatiile de mai sus...si nu inteleg de unde pana unde pascal cu cele spuse ,,omul este o trestie ganditoare,,...te invarti pe langa subiect cand religie cand creatie fara nici un sens anume