MAI ESTE DE ACTUALITATE, SĂ TE CONSIDERI, AZI, NAŢIONALIST?

prof. Vasile Gogonea
redactie @scandaldegorj.ro

Vom supune spre atenţie şi dezbatere un termen oarecum depăşit de procesul unei anume evoluţii istorice, dar, cred că sunteţi de acord, stimaţi cititori, că tema ca atare, se dovedeşte de actualitate, mai ales că ne aflăm în preajma unei campanii electorale frământate, care va promova pe diferite tonuri şi cu accente populiste sloganul naţionalismului şi al apărării identităţii naţionale.

După cum se ştie, poporul este un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie, iar spaţiul geografic ce caracterizează vatra dăinuirii unui popor este patria acestui popor. Ne place să credem că patriot se consideră acela care iubeşte acest spaţiu, cât şi poporul din acest spaţiu geografic, pentru ca naţiunea să reprezinte tot ceea ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani, suma valorilor recunoscute şi acceptate în plan internaţional. De aici, putem aprecia că poate fi considerat naţionalist, acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul veacurilor, acela care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. Mai ales în ultimii ani, sensul conceptului de „naţionalist“ ar avea, după unii, o conotaţie peiorativă, îngustă, referindu-se la cineva care nu gândeşte „larg“, ci, mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, poate nici nu este bine privit într-o societate multinaţională. Nu putem omite faptul că sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist, dar, în sens pozitiv şi cu o amplă deschidere terminologică, naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam, pentru că e normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un sens tendenţios, potrivit căruia naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, sărbători şi tradiţii străine. Ideea mi se pare atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare, în decursul veacurilor, nu pentru neamul românesc, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în expresia unui patos emoţional, iar cel care este sincer cu sine însuşi, trebuie să recunoască deschis acest lucru! Mulţi politicieni demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată, iar, numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate, unde religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales, datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre, unele idei sunt suspectate şi incriminate inexplicabil.

În fond, a fi naţionalist înseamnă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist. Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Numai astfel vom înţelege că nu-i putem condamna pe unguri, că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să acceptăm pretenţia absurdă a unor minoritari de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor pe teritoriul ţării noastre, în detrimentul nostru, iar dacă unii vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, e problema lor, şi noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment picurăm şi puţin exces, şi nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru, vigoarea şi curajul de a fi noi înşine.

Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege: „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută“. Cred că mulţi dintre noi, poate n-am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu au exercitat-o asupra generaţiilor care au urmat, în condiţiile în care unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, iar alţii prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor. La una din adunările Societăţii “România Jună”, în articolul său din „Columna lui Traian“ (23 august 1871), B.P. Haşdeu îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant, că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din indepărtata Macedonie, deşi „Scrisoarea III“ ori „Doina“ erau la îndemâna oricui, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist. De cele mai multe ori, Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului, pentru că el răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie, promovând naţionalismul. Pentru aceia care sunt familiarizaţi cu ideologia şi cu psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou în faptul că pentru lichidarea unui popor, se începe prin a-i altera sau a-i şterge memoria, a-i distruge cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur vor uita şi mai de neînţeles reperele dăinuirii: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care cândva au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi devansate de formule noi, care vor dicta componenta şi funcţiile ”noului popor”. De exemplu, când spui Valentin, este egal cu a spune că ai câştigat valorile unei mari credinţe. Valentin mai înseamnă şi valorosul cavaler al Domnului, un cavaler niciodată învins, care poate spulbera oştile răului, apărând adevărul suprem al iubirii. Sfântul Valentin este protectorul prieteniei, al iubirii romantice, dar şi al căsătoriei şi al fertilităţii. Dar, să nu uităm şi de mioriticul Dragobete, care are o tradiţie bine înrădăcinată în lumea satului românesc, beneficiind în ultimii ani de atenţia cuvenită. Când un grup de „neinspiraţi“ ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă originea mai „nobilă“ decât cea adevărată, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie“ dar cu iresponsabilitate faţă de naţiunea noastră. Ştim foarte bine că lupta noastră prezentă cu aceşti pseudo-intelectuali este deosebit de grea, iar o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat. Putem afirma că astăzi, poporul nostru, naţiunea noastră, suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior, cât şi în exterior, în cadrul integrării europene, iar în lupta pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice, cât şi scepticismul pretinşilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, iar noi trebuie să promovăm adevărul, aşa cum este el, bun sau rău. Mulţi dintre noi, ştim că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică“, intervenţii la radio şi la televiziune, dar, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural, pentru că înseamnă onoarea şi datoria de a fi naţionalist!

  09.09.2008. 13:21

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.