ÎN TAIFUNUL SCHIMBĂRILOR, LIMBA ROMÂNĂ ESTE IDENTITATEA!

În pledoaria pentru cauza Măriei Sale “Limba Română”, mi-am propus ca întotdeauna să încerc să-i ajut pe tineri să descopere în limba pe care o vorbesc, în “limba maternă”, aerul acela care primeneşte sufletul şi aprinde candela înţelepciunii, oaza de linişte şi credinţă în care conştiinţa de sine este semnul inconfundabil prin care se instituie marca identităţii noastre şi se cristalizează sentimental că aparţinem unui popor. În momentul în care am descoperit că în paginile acestui săptămânal se poate promova un dialog civilizat cu tinerii, cred că din taifunul schimbărilor fără noimă al atâtor evenimente petrecute în zilele noastre, în ritmul debusolant al acestor schimbări, în mod surprinzător, am descoperit vectorii unui anumit interes prin care tinerii se doresc şi parteneri ai dialogului, nu doar nişte simpli receptori ai fluxului informaţional vehiculat pe criterii comerciale şi fără un suport educaţional pe care îl asigură cultivarea limbii române.

Trăim, vrem sau nu vrem, într-o lume a vitezei ameţitoare şi a traumelor pe care le provoacă boala vitezei necontrolate, iar dacă provocările sunt din ce în ce mai multe, deciziile sunt mai rapide, zgomotul este mai mare, fiecare dintre noi dovedindu-se mai nepregătit pentru ceea ce va să vină, de aceea, de multe ori, nu mai avem timp să cântărim ceea ce e bine şi ceea ce e rău, motiv pentru care sub semnul timpului care anunţă sfârşitul inevitabil, preferăm să luăm drept bun ceea ce alţii ne spun că este bine sau rău. Dacă, în străvechime, cei care dădeau sfaturi aveau tradiţia şi experienţa ca baze de pornire, astăzi, cei care dau sfaturi se bazează mai mult pe reacţii şi pe principii abstracte. Orice s-ar spune, limbajul nostru nu este doar un sistem formal-sintactic, ci şi un sistem semantic, o succesiune de conţinuturi care pun în evidenţă o organizare ierarhizată de tip arborescen şi concentric ce gravitează în jurul Eului nostru, devenit poate mult prea sărac şi fragil! Unitatea structurală de bază o constituie cuvântul, care poartă în sine cea mai redusă cantitate semantică de informaţie, astfel încât din relaţionarea după criterii de conţinut (semantice) a două sau mai multe cuvinte, se obţin structuri comunicaţionale de nivel din ce în ce mai înalt, cu o încărcătură informaţională progresiv crescătoare, trecându-se succesiv de la determinări cantitativ-descriptive, la expresii explicativ-interpretative.

Poate veţi întreba uşor nedumeriţi, de ce promovăm astfel de iniţiative într-un săptămânal „de scandal”, dar aş dori să vă reamintesc faptul că o idee circulară în lumea intelectuală românească în ultimele decenii, ne vorbeşte la modul detaşat despre necesitatea de a ne elibera de mituri, pentru că, altfel, nu vom fi niciodată liberi cu adevărat. Se invocă faptul că sunt prea “multe statui în imaginarul românesc“, iar „statuile ne împiedică să intrăm în Europa“, în care cultura ne aminteşte despre “amurgul zeilor”, ceea ce înseamnă că trebuie să reacţionăm ca nişte “guguştiuci” şi să demitizăm istoria noastră, pentru a ne apropia, în acest fel, de adevăr. A demitiza înseamnă, în acest caz, a demistifica, iar exemplele aduse în sprijinul acestei idei se repetă: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare în istorie, Mihail Eminescu în poezie, iar dacă mai sunt şi alte personaje-mituri contestate, în esenţă, cele semnalate mai sus sunt cele de care se împiedică mai des acei apostoli ai adevărului integral în istoriografia şi literatura românească. Impresia generală pe care o ai, când îi asculţi sau îi citeşti, este că în calea civilizaţiei noastre stau aceste mituri ţepene şi retrograde şi că românii nu vor progresa, material şi spiritual, dacă nu se vor lepăda cât mai repede de ele! De multe ori, spre nedumerirea mea, este invocat Emil Cioran, care, se ştie, spune şi el în „Schimbarea la faţă a României“ (1936), că nu vom face istorie şi nu vom însemna ceva, spiritual vorbind, în lume, dacă nu vom renunţa la ţăranul român, la creştinismul nostru ţărănesc, la morala noastră bazată pe ideea de toleranţă şi omenie, în fine, dacă nu vom repudia miturile din imaginarul colectiv, cu trimitere, în primul rând la mitul nostru mioritic, o embemă a matricei spirituale, cum ar spune Blaga, balada care sugerează, se ştie, resemnarea în faţa destinului, acceptarea morţii ca o nuntă cosmică! Ce putem spune în faţa atâtor dovezi în favoarea ideii că miturile ne trag în jos şi că progresul nostru material şi spiritual, depinde de acest proces? Personal, am o serie de obiecţii de făcut, pe care le voi formula într-un mod cât se poate de didactic, pentru a fi mai bine înţeles. Trebuie să-l scoatem din discuţie, înainte de orice, pe Cioran, deoarece el se dovedeşte un moralist strălucit în linia Nietzsche, un creator care caută paradoxul şi-l găseşte într-o frază fastuoasă. De multe ori, Cioran seamănă cu un Iov, care face din suferinţa lui un mare spectacol, mai ales că transformă prea uşor negaţia într-o bucurie a expresiei ce nu poate fi luată ca o filosofie practică. Vă rog să mă iertaţi, cred că i-am plictisit pe cititori şi i-am agasat pe unii tineri care se aventurează să citească articolul acesta, dar, vreau să mă înţelegeţi, dragii mei tineri, că miturile nu pot fi eliminate din imaginarul românesc, pentru că ele exprimă, cum spune Eliade, „un mod de a fi în lume“ sau un mod de a ne situa în lume, iar fără ele, vom fi mai puţin lucizi, mai nedrepţi, mai lipsiţi de creativitate şi mai trişti în istorie! Fără piedestalul pe care se înalţă limba română, cred că vom fi, în mod cert, mai săraci sufleteşte, adică, fără o identitate precisă. Miturile fondatoare ale culturii noastre, poate că nu ne ajută, evident, să trăim mai bine, dar ne ajută să respirăm mai liber şi, în preajma lor, să ne simţim mai liberi spiritual, pentru că miturile ne leagă de marea creaţie a lumii. Nu aş putea să trec uşor peste faptul că fostul preşedinte american, Franklin D. Roosevelt, spunea odinioară că există mai multe forme de curaj, iar în afara celor despre care se vorbeşte mereu, cum ar fi curajul cuvântului, sau al credinţei, el enumera şi curajul curajului, expresie ce pare un pleonasm, o găselniţă verbală, un teribilism, dar dincolo de acest joc de cuvinte se ascunde un adevăr, poate mai actual, decât oricând. Limba română este un precept sacru al identităţii noastre, iar întrucât societatea trăieşte uneori şi din precepte pe care nu le poate garanta, este nevoie de curaj pentru a avea curajul să spui adevărul, este nevoie de îndrăzneală pentru a recunoaşte adevărul. Vedem că deseori, datorită excesului de libertate, dincolo de atracţia răului, prea mulţi oameni fac dovada că nu au ce face cu această libertate, că nu o pot preţui, deşi vreme îndelungată omul a râvnit la dobândirea ei, a sperat că, poate, odată, se va putea bucura de ea. A râvnit la dreptul său de a avea curaj şi era convins că, odată dobândit acest drept, viaţa lui va deveni altfel, se va aşeza pe alte temelii, va căpăta alte dimensiuni, îi va conferi şi lui o statură nouă, un statut nou. În mod paradoxal, după ce omul gustă până la beţie schimbarea, eliberarea, după ce a încercat să revină la recunoaşterea valorilor care lipseau pentru a-i conferi calitatea de om, a început să se lepede treptat de ele, uitând să-şi caute identitatea în limba română. Din pură nesăbuinţă sau din euforia perpetuă a utopiei, de multe ori, bietul om îşi depune libertatea în mâna celui care îl destinează aceleiaşi spălări de creier, care vrea să-l lipsească de convingeri personale, de propriile sale opinii şi trăsături caracteristice. Ademenit de lucruri facile şi fără perspectivă, omul devine absurd şi crede că n-are nevoie de libertate, pentru că n-are ce face cu ea! Persuasiunea şi manipularea devin mai subtile, fără îndoială, pentru că mijloacele s-au perfecţionat, au căpătat o imagine de rafinament, de fals umanism, în care abundă sloganuri despre bunătate, integritate, solidaritate, comuniune, iar libertatea oferită acum este cea în care iluzia îşi deghizează tentaţia într-o pseudotoleranţă în care colcăie ura, dezmăţul, egoismul. Libertatea de expresie este considerată astăzi ca o absenţă a principiilor, ca o sălbăticire a moravurilor, ca o golire de conţinut a individului, ceea ce înseamnă că decăderea nu necesită curaj, atâta vreme cât sunt lăudate răul, deformarea limbajului şi negarea valorilor care ne redau identitatea!

prof. Vasile Gogonea

redactie@scandaldegorj.ro

  23.03.2009. 06:29

Comentarii

ANDREEA
23.03.2009. 20:52

Felicitari, domnule Gogonea!Ati atins punctul nevralgic.Daca am facut unele afirmatii referitoare la articolul din numarul trecut si am deranjat pe cei doi cititori,nu ma simt vinovata cu nimic.In schimb, de data aceasta,nu am ce comenta.Oricine poate intelege la ce faceti referire si sper sa aiba de invatat atunci cand citeste(ca doar asta urmariti)si sa traga concluzii ce oameni se afla la carma tarii,ce caractere au si cum isi dau in vileag incultura,tupeul,lipsa de bun-simt,prin limbajul violent pe care il folosesc,lucru care atrage de la sine violenta.Poate vor intelege originea sanatoasa a poporului nostru,origine care trebuie pastrata cu sfintenie,asa cum stim noi, cum am invatat si cum simtim.Singurul lucru pe care il consider mai delicat este modul in care trebuie sa ne adresam ,in asa fel incat sa fim doriti,sa fim cautati,cititorul sa se simta langa noi si sa-si doreasca acest lucru.Sa inteleaga ca sentimentele exista doar in fiinta umana si sa nu le caute in alta parte,deoarece vor gasi doar iluzii.