ÎNVIEREA DOMNULUI ESTE ŞI NĂDEJDEA ÎN LUMINA LUMII!

prof. Vasile Gogonea
redactie@scandaldegorj.ro

Învierea Domnului Iisus Hristos reprezintă un eveniment crucial în istoria zbuciumată a umanităţii, poate cea dintâi revelaţie a temeiniciei omului muritor de a crede cu sinceritate în ceea ce poate însemna temeiul veşniciei şi al veşnicirii speranţei în credinţă şi în mântuire! În tot ceea ce putem numi azimutul orizontalitalităţii lumii de azi, cred că uneori e destul de greu să mai găseşti o Golgotă a suferinţei şi a împăcării, darămite puterea şi motivaţia de a te crucifica în favoarea semenilor, chiar şi la nivelul gesturilor mărunte pe care le comitem pas cu pas!

Desigur, spre deosebire de trecut, când lumea era profund legată de tradiţiile şi religiile moştenite, viaţa religioasă fiind o componentă centrală a vieţii sociale, în zilele noastre omenirea este marcată de secularizare şi de individualism, de un gen de dezbinare care sinucide, poate chiar de o patimă nestăpânită a ororii şi a dezastrelor, după unii, chiar un preludiu al apocalipsei. Urbanizarea accentuată, industrializarea, posibilitatea de a duce o existenţă comodă şi liniştită, asociată însă, adesea, în mod paradoxal, cu spectrul ameninţător al şomajului, respectiv cu lipsa unei siguranţe a zilei de mâine, au produs în fiinţa umană adânci mutaţii în planul conştiinţei, credinţa fiind un reazem şi o speranţă nestinsă, ca o nădejde în lumina lumii! Omul de azi se simte pierdut şi copleşit în faţa atâtor schimbări care au loc la intervale atât de scurte, pentru că trăim într-o “civilizaţie a efemerului”, cum spunea Toffler, iar unii dintre liderii religioşi ai lumii, căutând soluţii la problemele cotidiene, mai degrabă în pseudo-religiile apărute pe „piaţă“ în ultimii zeci de ani decât în religiile istorice, sunt cu speranţele îndreptate către mirajul/ bunăstarea economiei de consum.

În multe privinţe, omul acestui început de mileniu se superficializează şi pierde legătura cu valorile reale, optând pentru amăgitorul confort cotidian. Se înţelege că dreptul la viaţă religioasă, libertatea de opinie şi de credinţă, garantate chiar de către statele lumii, reprezintă o premisă necesară pentru pacea şi securitatea la nivel mondial. În trecutul îndepărtat, pentru elini, barbarul era mai puţin om, iar pentru omul liber, sclavul era mai mult animal! Chiar şi unele constituţii moderne, care admiteau egalitatea tuturor în faţa legii, considerau că nu toate fiinţele umane au aceleaşi drepturi, existând diferenţe în funcţie de sex, rasă, religie, avere etc. Până în epoca modernă, femeile nu aveau drept de vot, fiind reprezentate de soţi, negrii de pe continentul american erau totalmente excluşi din viaţa publică, iar la noi, în Ardeal, românii aveau statutul de naţiune tolerată şi, implicit, mai puţine drepturi. Discriminarea pe motive naţionaliste şi religioase de către acei „supraoameni“ elogiaţi de Friedrich Nietzsche, a dus, chiar în secolul XX, la orori precum cele provocate de nazişti, iar pe alocuri, întreaga evoluţie a umanităţii a constituit un argument în favoarea adoptării unor acte normative care să protejeze omul în faţa propriilor semeni. Chiar istoria biblică vine să confirme acest lucru, căci, ce sunt cele zece porunci date de Dumnezeu Însuşi în Tablele Legii, dacă nu şi un act normativ al relaţiilor interumane şi al relaţiei omului cu Creatorul Său? În epoca modernă, ideea drepturilor omului a fost prefigurată de scrierile unor filosofi precum Thomas Hobbes şi John Locke, acesta diin urmă fiind cel care vorbea despre „legea naturală a lui Dumnezeu“, care constă în faptul că nimeni nu are dreptul să lipsească pe cineva de viaţă, sănătate, proprietate şi libertate. Extinderea „satului“ la scară mondială, ca efect al dezvoltării mijloacelor de comunicare, posibilitatea de a se mişca foarte repede dintr-o parte a lumii în cealaltă, îi pune pe mulţi în situaţia de a fi în contact cu civilizaţii şi culturi diferite. Am făcut această introducere, tocmai pentru a reitera faptul că esenţa misiunii Bisericii este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu, iar acolo unde s-a arătat în lume iubirea şi lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni, omul descoperă Lumina Învierii. Poate de multe ori, atunci când intră în mânăstire, pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaştele sfântului în care şi prin care s-a arătat prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-şi intensifice credinţa şi iubirea sa pentru Dumnezeu!

De multe ori simţim că putem pierde multe lucruri din cauza atâtor probleme şi dificultăţi ale vieţii, dar a pierde speranţa în rugăciune înseamnă să-i închizi porţile unui Dumnezeu care se face nou în fiecare zi, care se răstigneşte pentru mântuirea păcatelor noastre, care Înviază ca un Sfânt, aşa cum s-a revelat în istorie, care doreşte să se strecoare ca o lumină tainică în inima fiecărui om, care călătoreşte cu paşii omului, deşi acesta nu ştie întotdeauna că El este prezent în drumul şi în faptele sale individuale şi cele colective! Există riscul real ca într-o Biserică multimilenară, cum e cea ortodoxă sau cea catolică, această bogăţie culturală de simboluri, să nu mai fie interpretată ca atare, ci să fie transmisă doar formal. Este limpede că într-o societate aflată în permanentă schimbare şi din ce în ce mai angoasată de ceea ce se întâmplă în cotidian, la scară planetară sau la nivelul nostru concret local, bisericile de sorginte apostolică au probleme serioase, printre care cea mai mare este chiar transmiterea propriului mesaj. Altminteri, ne mulţumim cu o identitate creştină nominală, de faţadă, tocmai bună pentru a menţine tradiţiile transformate în campanii publicitare de Paşti şi de Crăciun. Cel care transmite, propovăduieşte fundamentele credinţei, trebuie să facă un şpagat de o mare complexitate între fidelitatea faţă de tradiţie, interpretată, însă, într-un mod coerent şi dinamic, şi o contemporaneitate în bună parte amnezică, incultă teologic, dar în acelaşi timp însetată de spiritualitate şi de adevăr. Deci, este o dublă provocare: de a-şi asuma rădăcinile şi în acelaşi timp de a vorbi unui om care de multe ori este fără conştiinţa originilor sale culturale şi spirituale. Oameni buni, dacă altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul, cu toţii, umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând să faceţi ce este bineplăcut Domnului. Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci, mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci, cele ce se fac întru ascuns, ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este! Pentru aceea, zice cartea sfântă: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos»!

Până la urmă, Învierea înseamnă bucurie, iar toată tristeţea pe care o trăim pentru păcatele noastre de-a lungul celor şase săptămâni de post culminează cu sentimentul de durere şi de sfâşiere pe care îl avem în inimă în Săptămâna Patimilor, văzându-l pe Hristos răstignit pe Golgota, pentru ca la miezul nopţii să aprindem Lumina şi să cântăm: “Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând”!

Un creştin adevărat nu poate pune mai presus o altă bucurie decât aceea pe care o trăieşte la Învierea Mântuitorului. Ea ne aduce speranţa răscumpărării, a vieţii veşnice, din moment ce Iisus Hristos a biruit moartea, cea care nu mai are putere asupra omului. De aceea, şi în icoana Învierii, care există în Biserica Ortodoxă, este pictată ieşirea din iad a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, însoţiţi de toţi drepţii Vechiului Testament. Mântuitorul a coborât în iad şi a ridicat, a sfărâmat porţile de aramă, aşa cum spune o cântare din canonul Sfintelor Paşti. Este esenţială această schimbare din viaţa noastră pe care o trăim, nu numai în timpul Postului Mare şi al sărbătorilor Paştelui. Noi trebuie să fim asemenea fecioarelor înţelepte, de care se face pomenire la Denia din ziua de marţi a Săptămânii Mari, adică, întotdeauna pregătiţi, având candela sufletului aprinsă pentru a simţi nădejdea din lumina lumii, iar fiecare dintre noi se îmbracă în Lumina pe care o numim Iisus Hristos!

  02.05.2008. 23:53

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.