CE MAI ÎNSEAMNĂ GOANA OMULUI SPRE SLAVA CEA LUMEASCĂ?

prof. Vasile Gogonea

Orice s-ar spune şi oriunde s-ar dezbate o asemenea temă, stimaţi cititori, trebuie să pornim de la premisa că omul este suprema creaţie a lui Dumnezeu, că în adâncul sufletului său dăinuie aura inconfundabilă a Duhului Sfânt, că dincolo de orice limite şi prejudecăţi, omul trăieşte într-o realitate fulgurantă şi ademenitoare, în care individul este dependent de instituţii şi structuri sociale, de idei şi mentalităţi, de modele culturale şi educaţionale care îşi pun amprenta asupra personalităţioi sale! Totuşi, dacă vom vorbi despre goana mai mult decât nebunească a omului modern după confort şi bunăstare, după slava cea lumească, după funcţii şi dregătorii de rang înalt, atunci, patimile care îl stăpânesc şi poftele sale devin adevăraţi demoni care ispitesc, motive care îl mişcă din loc, impulsuri care îl domină şi îl subjugă mereu. Să ne aducem aminte că Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi, în sinagogile lor, vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.“ (Matei 10, 16-22). Am recurs la această trimitere la textul evanghelic, nu pentru a epata în postura unui credincios “nealterat” sau a unui expert în ale credinţei, ci, pentru a reitera ceea ce mi-am propus în acest material, pledoaria pentru îngrădirea pornirii nemăsurate a omului aşa-zis civilizat, care nu gândeşte decât la bunăstare şi la confortul nemăsurat al existenţei sale cotidiene! Astăzi, mai mult ca oricând, lumea încearcă să descifreze tainele viitorului, să intuiască decursul şi devenirea acestuia, prin faptul că oamenii de ştiinţă se străduiesc, de pildă, să înţeleagă impactul ştiinţei asupra profilului omului modern. Pe de altă parte, teologii încearcă şi ei să interpreteze cât mai exact consecinţele întâlnirii dintre ştiinţă şi credinţă, dintre ştiinţa omului şi Ştiinţa lui Dumnezeu, dar, nu puţini sunt aceia care susţin că trăim deja într-o perioadă post-teologică, dacă nu chiar teleologică(doctrină filosofică ce promovează ideea sfârşitului implacabil)! Pentru că am ajuns la acest capitol incitant, pentru că dincolo de slava cea lumească rămâne profilul fiinţei de lângă noi, să facem referire la un alt text din cărţile sfinte, care spune: „Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur. Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El. Dar nu toţi au cunoştinţă. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, şi conştiinţa lor fiind slabă, se întinează. Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.“ (I Corinteni 8, 1-8). În străvechime, Corintul era un puternic centru păgân, iar într-un astfel de mediu, unde nenumăraţi idoli erau veneraţi şi temuţi, corintenii descoperă, odată cu primirea Evangheliei, că idolii sunt nimic, mai exact, că sunt deşertăciuni, “deşertăciunea deşertăciunilor”, cum ar spune Ecleziastul, dar, uimitor, s-a observat că Evanghelia poate schimba tradiţii îndelung cultivate, dar greşite, obiceiuri devenite firescul vieţii. Creştinismul este o credinţă a cunoaşterii, de aceea există riscul ca această cunoştinţă să ducă la aroganţă, la sentimente de superioritate faţă de ceilalţi. Unii dintre “corintenii” de pretutindeni, trăind în cadrul libertăţii credinţei, nu ţin cont de ceilalţi, nu privesc cu dragoste către fraţii mai slabi. Atunci când nu postim, avem tendinţa să ne ridicăm deasupra celorlalţi, să ne considerăm superiori. Nu mâncarea bogată şi apetisantă ne va facilita poziţia înaintea lui Dumnezeu, ci modul în care am ales să renunţăm la anumite feluri de mâncare, deoarece postul se trăieşte în dragoste faţă de semeni, iar prin postul meu, nu mă depărtez de semeni, ci de păcat, nu mă înalţ peste oameni, ci peste omul stăpânit de patimi. În perioada de post, nimeni nu îmi este inferior sau de rang superior, pentru că nu putem expune exerciţiul postirii pericolului jignirii celorlalţi, chiar dacă aceştia nu postesc. Nu avem voie să rănim, să arătăm altora cât de „creştini“ suntem, nu avem voie să ne comparăm, pentru a ne simţi mai presus. În post, orice scop, altul decât apropierea noastră de Dumnezeu şi de semeni, în iubire şi bună făptuire, dar cu chip de perfidie, trebuie să dispară, iar postirea şi facerea de bine fac parte din taina vieţii, fiind o lucrare a sufletului, în primul rand! Atunci când taina postirii este afişată, o pierdem, deoarece taina trebuie descoperită din trăire. Dragii mei, ca să fim ceva mai optimişti, chiar mai pământeni, haideţi să vorbim puţin despre bărbatul şi femeia dintr-o familie, despre soţ şi soţie, despre El şi Ea, care se iubesc şi se respectă, care îşi preţuiesc deopotrivă calităţile şi defectele, departe de goana spre slava cea lumească! Se spune că bărbatul este capul femeii, în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, în organizarea lumii în care trăim, asta nu înseamnă că bărbatul nu este nimic, pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine. Femeia nu se supune pentru că este “servitoare”, ci, pentru ca să întregească armonia lucrurilor, pentru că ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din moment ce îl iubeşte!

Mă veţi întreba, poate, ce legătură să fie între goana omului după slava cea lumească şi ceea ce înseamnă relaţia dintre bărbat şi femeie, cosubstanţialitatea cu familia cea dintotdeauna, mai ales că între cei doi soţi nu există grad de…rudenie. Trebuie să se supună unul faţă de altul, fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia. Ei trebuie să se iubească, iar, dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o gâlceavă care tensionează şi denaturează viaţa lumească! Oricum, dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Şi inima este mai mult decât orice, este adâncul fiinţei omeneşti, este chiar locul unde Dumnezeu Şi-a făcut lăcaş, iar dacă Eva este inima, Adam e tot inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia. În orice împrejurare, iubirea răspunde la toate întrebările, iubirea aduce prunci, care dau valoare căsniciei şi creează unitate nezdruncinată familiei. Dar, vă repet, naşterea de prunci nu este scopul căsniciei, ci, ea este o consecinţă, iar scopul rămâne oprirea poftelor nesăbuite ale omului spre slava cea lumească! Din piscurile acestei slave deşarte, să nu uităm că acolo unde apele au lăsat în urma lor oameni trişti, culturi compromise, animale pierdute, case şi anexe distruse, drumuri şi căi ferate blocate, poduri avariate, sate fără curent electric, ceva ne îndeamnă la un timp al solidarităţii cu oamenii în suferinţă, al refacerii, un timp al rugăciunii şi al reflecţiei. Cărţile sfinte ne învaţă că, atunci când peste oameni se abat nenorocirile, e bine să descifrăm semnele şi voinţa lui Dumnezeu. E suficient să ştim că în “Cartea Judecătorilor” se spune că de fiecare dată când poporul avea de suferit, fiind căzut în mâna duşmanilor, oamenii, meditând la cele ce se întâmplau cu ei, vedeau că s-au îndepărtat de Dumnezeu şi găseau că cel mai potrivit lucru era să strige pentru iertare şi izbăvire!

  18.08.2008. 17:14

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.