Din perspectivă creştină, viaţa este un dar care se situează dincolo de orice grad de comparaţie, iar pentru edificare, putem încerca să definim oarecum „valoarea vieţii“, raportându-ne la alternative imediate ce evidenţiază cât de preţioasă este aceasta, dar întotdeauna sub rezerva insuficienţei oricărei forme de comparaţie sau exprimare. Prin urmare, un creştin nu vede viaţa ca pe o simplă „valoare“ pe care o poate evalua comparând-o cu alte lucruri considerate de el preţioase, deoarece pentru el, viaţa este supremul dar divin, actul întâi al existenţei, care îi depăşeşte modestele puteri de înţelegere şi care îi lasă la dispoziţie singura atitudine normală în faţa oricărei ispite: aceea de a mulţumi şi de a se bucura cu responsabilitate pentru ceea ce Dumnezeu i-a dăruit! Aşadar, viaţa nu este o marfă sau un obiect de schimb care poate fi primit, refuzat sau dat înapoi după o vreme, pentru că ea este un bun fundamental, ceva preţios în şi pentru sine, prin voinţa Celui Care a creat-o. Bunătatea sau „valoarea“ sa nu este determinată de gradul de utilitate în raport cu alţi oameni sau lucruri, nici măcar de utilitatea sa implicită pentru însăşi persoana care o trăieşte. Fundamentul valorii sale nu constă în sintagma „pentru ca să“, ci, mai degrabă în obsedantul „de la“ cine ai prinit-o! Faptul că este rodul voinţei divine şi că ne-a fost oferită în dar, este suficient pentru a percepe ceva din incomensurabilitatea valorii vieţii. Prin urmare, percepţia creştină asupra vieţii este, prin definiţie, una euharistică, mulţumitoare, recunoscătoare, iar la un moment dat, indiferent cât de multă tristeţe, neputinţă sau durere ar conţine, viaţa nu poate fi, din această perspectivă, un subiect de dezbatere axiologică. Ea ne este dăruită, iar pentru ea să-I mulţumit Proniei Cereşti! Chiar dacă, nu de puţine ori, pentru însăşi puterea de a mulţumi, tot de Sus trebuie să cerem putere. Desigur, după cum există un extaz al împlinirilor sufleteşti, se pare că putem afla şi o euforie a decăderii şi promiscuităţii fiinţei umane. Nu ne scânteiază ochii doar când trăim o stare înălţătoare, pentru că uneori, dimpotrivă, am început să avem trăiri subtile atunci când simţim în nări miasma fetidă a mocirlei care se înfiltrează prin pereţii tot mai fisuraţi ai unei existenţe precare. Oriunde ne aflăm, încercăm să promovăm o logică, o ierarhie a valorilor, o normă a bunului simţ, iar dacă ieşim din casă încrezători că vom fi respectaţi şi înconjuraţi cu o anumită căldură de către ceilalţi, vom constata cu surprindere că la bilanţul zilei, ne dăm seama că nu am întâlnit nici un om frumos în peregrinările noastre prin lume. În loc de zâmbete, am văzut rânjete, în loc de o vorbă cuviincioasă, am auzit înjurături scrâşnite printre dinţi şi sudalme! Spre dezamăgirea noastră, pare că ne înconjoară privirile suspicioase, rostirile în doi peri, ghionturile celor care vor să fie mereu mai în faţa noastră, şmecheria ridicată la rang de inteligenţă, cenuşiul carapacelor în care oamenii de bună credinţă se ascund, uneori laş, ferindu-se de respiraţia urât mirositoare a vulgului.

Unii dintre noi am renunţat de mult să mai aprindem lumânarea lui Diogene, cea detectoare de oameni, pentru că în limitele subumanului, ne-am resemnat în butoaiele care ne încorsetează tot mai mult sufletul, făcându-ne să respirăm tot mai greu într-o atmosferă viciată. Am vrea să întâlnim un prieten în furnicarul care împânzeşte străzile unui oraş, dar, spre dezamăgirea noastră, poate nu-l găsim, şi atunci parcă ne apucă o dorinţă imperioasă de a îmbrăţişa un necunoscut căruia să-i mângâiem fruntea şi să-i spunem: „Ce bine îmi pare că te-am întâlnit, prieten al meu!“ Poate aşa, pur şi simplu îl vom enerva, îi vom provoca dezgust sau poate doar o stare de surprindere şi un zâmbet de om stânjenit. Nu va şti că noi căutăm strângerea de mână care să ne redea încrederea că merită să trecem dincolo de colţul străzii, iar în forul nostru interior, ca atunci când păşim pe pietrele înşiruite pe albia unui râu pentru a ajunge pe malul celălalt, tot aşa avem nevoie în drumurile noastre de câte un prieten a cărui încurajare să ne dea emoţia ce naşte sentimentul utilităţii şi dorinţa de a merge mai departe. Dar nu-l găsim prea uşor, iar în final, avem sentimental că între semeni, nu se află nimeni care să ne semene. Şi atunci, începem să ne întrebăm nedumeriţi, dacă nu cumva e ceva în neregulă cu noi.

Poate că singurătatea noastră e rodul unei inadaptabilităţi la societatea care se transformă într-un mod nefiresc pentru percepţia noastră, iar în ultima clipă, uităm ce avem de făcut! Cu sfială, ne păstrăm miza pe valorile morale în care credem, dar care par a ne înstrăina de mediu, sau „socializăm“ cu majoritatea care dictează, pentru că în adâncul sufletului renunţăm la senzaţia inconfortabilă de corp străin respins de către organismul social, pactizând cu el, sau rămânem fideli principiilor noastre de viaţă! S-ar putea să ne placă baia de mulţime, oameni buni, sau s-ar putea să ne bălăcărim cu entuziasm în oceanul de meschinării, de mici plăceri ale vieţii cotidiene în care predomină banalitatea! Probabil că ne-am simţi bine într-un loc în care nimeni nu speră nimic, de teama de a nu fi dezamăgiţi, dar, prea uşor ne-am trezi ademeniţi de lâncezeala celor cu un orizont de aşteptări restrâns la nivelul unei beri băute seara, în faţa mascaradelor televizate. De ce să cauţi, de ce să afli, de ce să gândeşti, de ce să iubeşti, de ce să te salvezi ca om şi ca fiinţă raţională? Viaţa e simplă, trăieşte-o simplu, în mici beţii şi certuri sterile de mahala, cu vecinul, cu fratele sau cu prietenul care te-a trădat! Iată alternativa oferită nouă, celor care trăim sentimentul înstrăinării, dar, să nu disperaţi, oameni buni, pentru că avem senzaţia că această corabie a vieţii nu e nimic altceva decât masca unor nisipuri mişcătoare. Dacă veţi fi puşi cândva în situaţia de a călca pe valuri fără să vă înecaţi, nu pierdeţi prilejul de a vă gândi la cuvintele psalmistului: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“ şi „Nu am şezut în adunarea deşertăciunii şi cu călcătorii de lege nu voi intra“. Poate vă daţi seama că instantaneu, veţi găsi calea pe care vă vor aştepta mâinile prieteneşti, dătătoare de curaj. Pentru că speranţa este ultima care moare în Cutia Pandorei, e greu uneori să găseşti un motiv pentru care să te bucuri, dar şi mai greu este să contribui la bucuria altcuiva şi, când te aştepţi mai puţin, se pot întâmpla şi miracole. De aceea, eu, astăzi, v-am propus ca să căutaţi în sufletele voastre un lucru care vă prisoseşte, împachetaţi-l cu grijă şi dăruiţi-l cuiva, fiţi voi înşivă acei „destăinuitori” magici şi  împlinirea vă va fi mai mare! Se pare că, în contextul ameninţărilor globale, singura cale pentru ca omenirea să meargă spre mai bine este cea a colaborării cu spiritele superioare, în vederea contrării şi diminuării forţelor ostile fiinţei umane, iar acesta ar putea fi unul dintre secretele justiţiei divine, despre care vom vorbi cu un alt prilej!