CHIAR ŞI FĂRĂ MINISTREAŢĂ, AVEM O JUSTIŢIE DE... PAIAŢĂ!

prof. Vasile Gogonea
redactie @ scandaldegorj.ro

În templul unei instituţii de la care întotdeauna aşteptăm să se facă dreptate prin lege, trebuie să recunoaştem, stimaţi cititori, că în ultimii ani, vedem spectacolul penibil pe care îl induce în ochii opiniei publice justiţia română, ca şi prestaţiile jenante ale unor magistraţi, în cazuri devenite celebre, ceea ce demonstrează, fără nici o îndoială, că intenţia forurilor europene de a sancţiona ţara noastră la capitolul justiţie se dovedeşte pe deplin îndreptăţită, că de la o ministreaţă la alta, slujitorii balanţei ne oferă un fel de spectacol cu alba-neagra trecerii de la justiţia de piaţă la justiţia de...paiaţă, poate tocmai ca o triumfală călcare în picioare a dictonului non bis in idem, cum ne aminteşte un principiu elementar al dreptului roman, care spune că nu se pedepseşte cineva de două ori pentru aceeaşi vină!

După cum se ştie, Raportul recent al Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România şi Bulgaria în implementarea reformelor din justiţie, conţine concluzii privind procesul de reforme din cele două ţări, amintindu-se de o eventuală declanşare a clauzei de salvgardare, ce va fi conţinută în raportul care va fi publicat în iunie-iulie, mai ales că în cazul României, limbajul va fi destul de dur, avându-se în vedere faptul că nu au existat îmbunătăţiri în lupta împotriva corupţiei, aşa cum au confirmat unele surse din cadrul Comisiei sus amintite. Procedura scrisă prevede ca textul raportului să fie trimis tuturor comisarilor, care pot face comentarii într-un termen destul de scurt, altminteri considerându-se că sunt de acord ca această variantă să devină textul final. Să mai reţinem că surse europene au precizat, potrivit variantei preliminare de raport, că în esenţă, Comisia Europeană pune la îndoială aşa-zisele erori de procedură ce au stat la baza returnării dosarelor de corupţie la nivel înalt şi critică amendamentele la Codul de procedură penală, pentru că “erorile de procedură” invocate de instanţe pentru a returna dosarele de mare corupţie provoacă dezbateri şi controverse considerabile, în condiţiile în care multe dintre aceste dosare au fost mai întâi suspendate şi ulterior trimise înapoi procurorilor pentru refacerea probatoriului. Să nu trecem prea uşor cu vederea că potrivit Raportului Naţional al Eurobarometrului, realizat în toamna anului trecut, încrederea românilor în justiţie a rămas la acelaşi nivel de 26% ca în anul 2006, deşi în 2005 şi la începutul anului 2006, scorul de încredere era mai mare, de 34-35%.

Chiar dacă a fost criticat în repetate rânduri de unii politicieni pe motiv că face afirmaţii care îi depăşesc atribuţiile de diplomat, ambasadorul american la Bucureşti, Nicholas Taubman, a apreciat că propunerile de amendamente pentru Codul penal şi Codul de procedură penală “sunt destul de îngrijorătoare, pentru români şi pentru prietenii României”, el referindu-se expres, atât la ridicarea pragului pagubei cauzate de o infracţiune la peste 9 milioane de euro pentru a îndeplini condiţia consecinţelor “deosebit de grave”, cât şi la modificările care fac practic imposibilă efectuarea cu succes a unei percheziţii, ca să nu mai amintim şi de limitarea la şase luni a termenului unei anchete penale. Poate merită să subliniem şi faptul că în cadrul conferinţei internaţionale organizate cu ceva timp în urmă la Palatul Parlamentului, pe tema “Separaţia şi echilibrul puterilor în stat – garanţie a independenţei justiţiei”, Preşedintele instanţei supreme din România, judecătorul Nicolae Popa, a criticat foarte dur reforma justiţiei iniţiată de fostul ministru, Monica Macovei, clamând cu ostentaţie că reforma justiţiei din ultimii ani este o “caricatură”, deoarece nu s-a făcut mai nimic pentru a demonta rând pe rând cazurile care au provocat situaţii de criză în sistemul judiciar.

Ştim cu toţii ce se comentează privitor la faptul că în România procesele durează ani de zile, pentru că au fost cazuri când părţile dintr-un litigiu judecătoresc au murit înainte ca acesta să se termine iar copiii şi nepoţii lor au luat în proces locul părinţilor şi bunicilor, continuând să se judece ani buni, sau, poate şi mai dureros, au fost personae care au sfârşit în sălile de judecată, aşa cum s-a întâmplat recent la noi, la Tg. Jiu, când un bătrân care-şi căuta dreptatea în instanţele de judecată a murit în timp ce aştepta să i se judece cauza. Timp de aproape un deceniu, un venerabil profesor de matematică, pensionar în vârstă de 77 de ani, din Bălăneşti, s-a prezentat, chiar şi de două ori pe lună, pentru ca magistraţii să-i dea un verdict în privinţa unui teren aflat în litigiu, deşi era un drept al său pentru care judecătorii trebuiau mai demult să-şi dea verdictul. Culmea ironiei şi a unei absurdităţi care ar devansa teatrul lui Eugen Ionescu(teatrul absurdului n.n.), uneori nu e destul de plin paharul amarului, când soluţionarea unui dosar e tergiversată dincolo de limita raţionalului şi a bunului simţ, deoarece mai apar o serie de probleme şi după terminarea procesului, în condiţiile în care, fie că ai pierdut sau că ai câştigat în somnambula instanţă, adesea trebuie să mai aştepţi cel puţin câteva luni de zile până când este motivată hotărârea judecătorească. Iar dacă ne gândim că un proces înseamnă practic trei instanţe de judecată(fond, apel şi recurs) şi vom înmulţi cu trei lunile de zile care trebuie aşteptate pentru redactarea fiecărei sentinţe, ajungem disperaţi la cel puţin un an de zile de aşteptare înfrigurată.

Cel care a avut nefericirea de a intra într-o sală de judecată a unei instanţe din România pentru a-şi căuta dreptatea, ştie foarte bine că trebuie să aibă timp şi bani pentru a duce la sfârşit cauza pentru care a dorit să se judece, mai ales că tertipurile avocăţeşti care îmbracă formule clasice de amânare pentru „lipsă de procedură”, „citarea martorilor”, „numirea expertului” sau „consultarea expertizei” se convertesc “sine die” în artificii spoite cu motive “aranjate” de amânare a judecăţii, pentru ca procesele să dureze ani de zile şi chiar zeci de ani, iar unii dintre cei care apelează la justiţie să nu mai apuce sfârşitul procesului, pentru că sfârşesc ei înşişi înaintea definitivării unei hotărâri judecătoreşti. Ehei, Doamne, dar să nu credeţi dvs., stimaţi cititori, că distinşii magistraţi se află în suferinţă la capitolul “formule retorice” de specialitate, pentru că bietul “client” nu are cunoştinţă întotdeauna despre ceea ce “feţele spălate” şi impozante prin roba de justiţiar numesc şi etalează cu dezinvoltură ca fiind “indicele de operativitate”, “indicele de casare” sau “indicele de atac prin recurs”, pentru că în profunzimea structurilor sale operative, distinsa şi…destinsa noastră justiţie rămâne o inepuizabilă sursă de surprize…surprize, mai ales atunci când este aproape imposibil să îţi dai seama ce criterii are în minte un judecător când pronunţă o sentinţă, din moment ce “se întâmplă” ca pentru aceeaşi faptă, unii să facă ani grei de pârnaie, iar alţii “cu protecţie” să fie achitaţi, sau, în cel mai nefericit caz, să primească o banală pedeapsă cu suspendarea.

De multe ori, stau şi meditez la unele aspecte în care am fost eu însumi implicat, dintr-un motiv sau altul, pentru că viaţa te poartă pe unde nici nu visezi cu gândul, dar dacă vreun raportor european, însărcinat să scrie un referat despre justiţia română, ar cita capitole întregi din „Procesul” de Franz Kafka, toată lumea ar lăuda fidelitatea descrierii, în afară de simandicoşii noştri judecători, procurori şi avocăţei, deoarece sunt sigur că aceştia ar sări ofuscaţi, aidoma oricăror personaje care se regăsesc în astfel de scrieri dure, mai ales că oricare dintre noi, trăitori în România, nu putem face referire la scriitorul francez mai sus amintit, fără a face imediat asocierea cu absurditatea tribunalelor din spaţiul nostru mioritic.

Pur şi simplu eşti nedumerit, când eticheta corupţiei este pusă tocmai pe fruntea instituţiei care ar trebui să fie cea dintâi în combaterea acestui ucigător flagel al civilizaţiei umane, mai ales atunci când se întâmplă minunea ca unii magistraţi prinşi cu “mâţa în sac”, precum se spune, trebuie să fie judecaţi chiar de către colegii lor, dar fără să fie “ruşinaţi” prin sălile de judecată! Iar, uneori, ca să dea şi mai mare greutate sentinţei, onorabilul judecător o “fardează”cu câteva ziceri ale CEDO despre libertatea de exprimare şi, astfel, dă liber la un fel de logoree omnivoră privind îndatoririle şi responsabilităţile libertăţii de exprimare, care presupun, între altele, protecţia moralei şi a reputaţiei sau a drepturilor altora!

(VA URMA)

  20.02.2008. 23:55