De multe ori cred că imaginaţia este un punct forte al tentaţiei omului de a descifra tainele existenţei sale, dar, după ce am făcut promisiunea că voi expune în faţa dumneavoastră o situaţie neverosimilă care ne îndreptăţeşte să credem că apocalipsa e tot mai aproape, păstrând speranţa, proporţiile şi totodată încrederea că în puterea de judecată a instanţelor este loc pentru toată lumea, dar, mai ales pentru mai bine, de tot atâtea ori consider că noi, oamenii, poate nu suntem în stare să ne asumăm identitatea, să ne-o definim cumva, nici nu ştim cine suntem, prin ce preocupări şi pasiuni excelăm, dar ştim unde dăm chix, unde să căutăm să vedem dacă justiţia noastră cea de toate zilele este aceeaşi pentru toţi! Am reflectat şi încă mai reflectez, dacă e posibil ca dintr-un caz personal să dau curs unui articol de ziar sau unui şir de articole despre o relaţie deteriorată dintre doi fraţi, pentru că sunt ani buni de când trăiesc într-o atmosferă înveninată şi deseori tensionată până la neverosimil, pentru o tentaţie maladivă a fratelui de a încălca titlul meu de proprietate şi de a “înghiţi” o fâşie de teren din jurul gardului care ne desparte. Totul a început cu aproape şase ani în urmă, când, pe timp de vară, fiind plecat în staţiune, bunul frate a distrus gardul despărţitor din spatele unei construcţii şi a turnat un strat de ciment pentru a şterge orice urmă a fostului gard şi a se “lipi” de zidul construcţiei realizate între 1994-1996 în curtea mea. A urmat un şir de procese pe care instanţele de judecată din Tg. Cărbuneşti le-au “aburit” şi o expertiză “cu cântec” în urma cărora, prin mituirea unor magistraţi, avocaţi, procurori şi experţi, mi s-a respiuns acţiunea, iar fratele nu a fost obligat la refacerea vechiului gard. Am pierdut procesul, pentru că nu aveam titlu de proprietate şi pentru că m-am confruntat cu o corupţie de nedescris în sălile de judecată, dar am nădăjduit întotdeauna, că Dumnezeu va face dreptatea Lui! A mai trecut timpul, relaţiile cu fratele au avut tendinţa de a se ameliora, iar din procesul acela care mă îngrozea numai la gândul că te afli faţă în faţă cu acela cu care ar trebui să te ajuţi la nevoie, fără să-mi dau seama, cred că am realizat multe lucruri în adâncul mentalului meu, pentru că am obţinut ceva uluitor pentru mine, dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu şi de credinţă, ca o chezăşie a sensului existenţei mele! În 2004 am obţinut titlul de proprietate şi consideram că în felul acesta, fratele, căruia i-am cedat cu bună ştiinţă şi cu bună credinţă casa părintească şi curtea în care am crescut şi am copilărit, printr-un certificat de moştenitor semnat de către mama şi de către mine, după moartea tatălui, se va domoli şi vom soluţiona disputa, pentru a se rezolva problema în mod amiabil, mai ales dacă te gândeşti că timpul care trece, le rezolvă pe toate! În primăvara acestui an, însă, mi-am dat seama că m-am înşelat amarnic, pentru că fratele nu renunţase la ideea perfidă de a acapara fâşia de pământ, pregătindu-şi mijloace mult mai absconse şi mai năucitoare pentru a lovi şi pentru a “înghiţi” ceea ce nu i se cuvine!

Dar, despre acestea şi despre multe altele, poate vom continua în numerele viitoare ale ziarului, acum continuând cu o serie de reflecţii despre semnele sfârşitului lumii şi despre unele “minuni” ale justiţiei noastre care se vrea europeană! Poate de multe ori risc să dau un răspuns superficial la multe dintre întrebările pe care mi le pun, dar instinctul îmi spune că e nevoie de o autoritate morală pentru a primi un răspuns pertinent la o oarecare întrebare. De multe ori, cred că pentru faptul că am fost constrâns, am trecut prin iadul ăsta, dar mereu gândul mă poartă la o zicere a Patriarhului Daniel, care apreciază că “Nu criza economică e marea nenorocire, ci criza de umanitate” e cea mai mare nenoricire a zilei de azi, constatase Înalt Prea Fericitul, privind nu atât spre noi, ci, sfredelitor parcă, în noi, chiar dacă voi sublinia că nu mi-e în firea condeiului să lungesc, foiletonistic, un subiect şi să trag de el ca de o plastilină, dar adeverirea vorbelor învăţătorului bi­sericesc se face mai apăsător şi mai dureros ca oricând în aceste zile. Asistăm la ruinarea morală a fiinţei noastre şi la dărâmarea tuturor rânduielilor. Sigur, sunt tentat şi eu, ca atâţia alţi confraţi, să disec subiectul crimelor de la noi şi de aiurea, al furtului unei jumătăţi de depozit de arme din cetatea inexpugnabilă a unei unităţi militare, pentru a mă întreba mereu, cum este posibil? Cum e posibil ca în situaţia unei alarme ge­nerale, care scosese din izmene şi pijama, poliţie, oştire, servicii speciale, ofiţeri şi soldaţi cu uniformă şi pe cei, mult mai numeroşi, în straie civile, care alertase vigilenţa frontierelor şi pusese zbilţuri poliţieneşti pe străzi, în mijlocul unui oraş din mijlocul României, un bandit să jefuiască şi să asasineze ziua în amiaza mare? În condiţiile acestei alarme, un puş­căriaş sau un nepuşcăriaş, plin de pistoale, trage şi ucide în oraşul care, geo­­grafic, indică inima României. Ţara noastră de agenţi vioi, lăudaţi mereu de comandantul suprem de la Cotroceni, toţi ochi şi urechi, toţi cu mâna pe puşcoci, a fost şi este tot mai mult violată, umilită şi prădată mai abitir ca-n codru. Dar, oameni buni, poate că nu înţelegem îndeajuns că tocmai criza de umanitate, criza sufletului nostru bolnav ca naţie e cea care ne omoară, aşa cum avertizează Patriarhul Daniel. Nu-l ştiu pe Patriarh decât de la televizor, singura oară când l-am văzut “pe viu”, a fost acum un an, la Iaşi, la întronizarea IPS Teofan, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Pe predecesorul său, Patriarhul Teoctist, am avut cinstea să-l cunosc şi să mă bucur de generoasa sa glăsuire întru Dumnezeu, PF Daniel e tânăr, se dovedeşte strălucitor de inteligent şi bun manager al pogoanelor de cer ce ne-au fost date nouă, ortodocşilor români. Are uneori o privire aspră, dar, de multe ori, duhovnicul blând poate lovi cu biciul mâniei. Nu demult, Patriarhia a găzduit un simpozion cu subiectul aniversar al Unirii Principatelor, unde şeful statului a citit un discurs cu poticneli pe care i-l scrisese cineva şi era evident că nu se potrivea pe mănuşa personalităţii sale convulsive. Întors în prezidiu, lângă Patriarhul care conducea lucrările, preşedintele nu-şi găsea astâmpăr pe scaun şi dădea semne că voia să converseze cu şeful Bisericii, pentru că la noi există şi obiceiul bădărănesc de a şuşoti în prezidiu, punând distanţă între cei de sus şi “plebea” de jos. Câteodată, paravanul unei mâini protejează gura de indiscreţia privirilor din sală, dar, cred că aceasta era tentaţia preşedintelui, pe care Patriarhul s-a făcut că n-o vede şi n-o înţelege. Vorbea în acest timp la microfon academicianul Be­rin­dei, iar gazda simpozionului se simţea datoare cu politeţea de a fi atent, motiv pentru care, în acel moment, Preşe­din­tele este absolvit moral de orice constrângere. M-am bucurat pentru tăria Pa­triarhului de a nu fi complice la mojicie, rămânând statuar ca un arhanghel alb, demn şi suveran.

De multe ori, mă gândesc şi la mesajele care ne vobesc despre apocalipsă şi care s-au înmulţit mai mult ca niciodată. Scade PIB-ul cu 5%, toată lumea vorbeşte despre Apocalipsă, uită că generaţia bunicilor noştri a trăit două războaie mondiale sau că ciuma din secolul al XV-lea a omorât o treime din populaţia planetei, parcă toată lumea realizează cât de terifiantă a devenit propria noastră existenţă! Parcă şi inflaţia de posibile apocalipse stă în viteza cu care ajungem acum la informaţiile despre descoperirile ştiinţifice, pentru că acum o sută de ani, cercetarea era rezervată unui public restrâns, iar astăzi eşti la o distanţă de cinci secunde de o descoperire ştiinţifică, pe care mulţi nu o înţeleg. S-a vorbit despre Apocalipsă când a fost clonată oaia Dolly, a existat un nucleu microisteric în legătură cu acceleratorul de particule, ajunge să deschizi ziarul şi ai deja două-trei ameninţări care te siderează, însă, cu cât creşte numărul informaţiilor panicarde, cu atât spaimele provocate de ele sunt mai mare. Oricum, cred că sunteţi de acord că dacă Apocalipsa n-ar fi atrăgătoare, nu s-ar vinde, filmele şi cărţile ar spune poveşti despre alte sfârşituri, şi nu despre cel al lumii, iar articolele de ziar, care vorbesc despre momentul în care viaţa se va stinge pe pământ, precum un foc de tabără sub un potop, ar rămâne necitite, mai ales că a vorbi despre emoţiile generate de Apocalipsă, nu a înseamnă a vorbi numai despre anxietate, frică, depresie sau stres! Poate aş vorbi despre simpla curiozitate, iar, pe lângă faptul că ne temem de ceea ce se întâmplă, suntem înclinaţi să ne întrebăm dacă după sfârşit mai există şi altceva!