Pe lângă toate câte s-au spus în decursul vremii, câte se discută şi se vor dezbate şi în viitor, consider că luată în general, justiţia este aceeaşi pentru toţi, anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce, dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel, nu toţi consideră acelaşi lucru ca fiind drept şi legitim, ca o continuare de la mama justiţie divină. Oricum, omul este om, iar faţă de acele animale care nu sunt în stare să încheie un contract în scopul de a nu vătăma şi de a nu fi vătămat, nu există nici justiţie, nici injustiţie, pentru că acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător sunt în acelaşi caz culpabile şi culpabilizate pe fondul judecăţii de fiecare zi. Cred că sunteţi de acord că nu este cu putinţă ca persoana care a călcat, pe ascuns, convenţia reciprocă de a nu vătăma şi a nu fi vătămat, să creadă că va rămâne nedescoperit, chiar dacă a scăpat de mii de ori până în prezent, căci, până la sfârşitul vieţii, el nu-i sigur că nu va fi descoperit, cu atât mai mult cu cât foarte mulţi oameni simpli se plâng de modul în care sunt trataţi în justiţie, iar aceasta se întâmplă pe lângă marile cazuri care trenează de ani de zile, fără a se găsi vinovaţi. Dar, oameni buni, este adevărat că există multe întrebări fără răspuns în societatea românească, la fel cum există şi multe răspunsuri fără nici o întrebare de care se pare că nimeni nu are nevoie. Dar, mai ales există un blocaj evident, pe care încercăm să-l depăşim cu nişte tertipuri de păreri personale pe care dorim să le impunem tuturor ca nişte perspective autolimitante, pentru a ne amăgi că, totuşi, noi facem ceva. ferim viul!

Aproape impalpabil de mici, acceptând, ca strategie de viaţă, să ne dăm corpurile, dar nu viaţa, separăm viaţa de trup, dar nu în “spiritul justiţiei”, ci, ca un alt trup, mai mic, transparent, invizibil, poate un fel de trup-suflet, când învăţăm să devenim invizibili, transparenţi, ironici la nimic, prea sensibili la sfânta lumină, la care trebuie să fii transparent ca să nu arzi, ca să nu dispari. Poate că ne-am apropiat prea mult de lumină, prin explozie, iar azi trebuie să stăm alături de ea, să trăim în mediul luminii, direct în mediul binelui, iar dacă arătăm nimicul, ca să nu fim prinşi că trăim, expunem nimicul, banalul, derizoriul, ca să nu expunem, ca să nu lăsăm să se vadă esenţialul, măreţia minusculului. Cred că înţelegeţi că nu e nicio tragedie aici, iar fără tragedie, mulţi dintre noi visăm să fie “mai multă lumină”, când abia descoperim că e prea multă lumină, direct în mediul binelui! Cu toate acestea, simţim că e greu, imposibil de trăit direct în bine, în lumină, iar, tu, omule, cum să faci faţă binelui, numinosului-luminosului în care, pentru că am dorit, am ajuns să trăim? Cum să trăieşti faţă în faţă, strivit, cu Binele însuşi, cu Dreptatea însăşi, în Lumina însăşi? De multe ori simt că faţa e necesar umbră, iar umbra feţei caută lumina, fără să-mi dau seama că nedreptatea şi injustiţia sunt cele care gândesc cu spatele, mai precis cu spinarea, iar pe şira spinării sunt atâtea dosare care ne sfidează de acolo, de la ceafă până la noadă (segmentul primordial al fiinţei organizate, în continuu curs de organizare), iar pe coloană, vertical, simt fiorii vieţii, fiorul că sunt viu şi mă îndeamnă fiinţa aceea legată la ochi, cea care simbolizează justiţia, care mă îndeamnă: Trezeşte-te la viaţă, trezeşte-te la viaţa lumii din tine! De multe ori, constaţi că dreptatea redevine artă măruntă, pentru că a fost resorbită în viaţă, pentru viaţă. Şi de aceea caut eu arta, ca să văd dacă pot învăţa ceva de la ea, să văd dacă este ceva de învăţat, iar arta de a face dreptate este un animal mic, o busolă care arată multe lucruri nevăzute, care înaintează întotdeauna cu spatele, ca să simtă şi să vadă ce rămîne în urmă, după vedere, după apocalipsă…în epoca lipsă! Da, da, oameni buni, cu spinarea, nu cu faţa arată dreptatea şi vede arta justiţiei!

Pot, aşadar, să-mi expun, deci, spatele, cu care simt că trăiesc, spatele care se îndoaie jalnic şi sfidător, pentru că nedreptatea se dovedeşte a fi ceea ce ţinem îngropat în adâncul feţei şi în străfundul Fiinţei. “Exist, deci gândesc”, iar atunci mă trezesc din somnambulism, ca să uit toate astea, poate, ca să mă feresc de expunerea cu spatele, cu spinarea la noua viaţă şi la noua societate de distribuitori ai dreptăţii! Probabil că toate acestea ne-au adus azi într-o multitudine de confuzii, pe care le hrănim cu lucrurile greşit înţelese şi judecate, ca nişte speranţe fără substanţialitate. Multe dintre faptele cotidiene sunt fapte mărunte, frânturi de viaţă, fulgurări de gând, judecate “in nuce”, pentru că de la micile accidente de educaţie până la dezmăţul moral în mo­cirla căruia se scufundă România, nu e de­cât un pas mic. Să ne mai mirăm că procuro­rul stă la masă cu criminalul, într-o incre­dibilă frăţietate, că judecă­toarea dă liber la alte asasinate unui condamnat pentru tentative de omor, că poliţiştii joacă miu­ţă cu daţii în urmărire generală, totul derulându-se într-o mâzgă cleioasă, într-o lume imundă în care procurorul, jude­cătorul şi omul de afaceri se asociază prin abundenţa unor, prin “întâmplări”, să le zicem doar, suspiciuni penale? Criza economică se adânceşte şi ea, iar politica lui “Să trăiţi bine!” şi a lui “hă hă hă” se dovedeşte falimentară, chiar dacă a perorat ca o campanie anticorupţie. Dar, stimaţi români, cred că tebuie încheiat spectacolul grotesc, iar miniştrii de resort să-şi ia în serios rolurile! În cele din urmă, poate că fără stresul unui tătuc ocrotitor care le ştie pe toate, vom reuşi să trecem şi această încercare de prăbuşire economică, sufletească şi juridică. Oare, unde-i lumea idilică a lui Eminescu, “Lumea ce gândea în basme şi vorbea în poezii”?

Problema pe care eu o văd,  nu este rezolvarea unor situaţii în care justiţia dă cu piatra în baltă sau a  cauzelor care stau la baza acestora, ci, doar că uneori ar trebui să facem lucrul cel mai simplu posibil şi să ne eliberăm de inhibiţii şi de această confuzie. Privim cu atenţie şi aflăm din statisticile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor că la nivel naţional, dintre cei 123 de deţinuţi cu întrerupere de pedeapsă, care nu s-au mai întors în penitenciar, 30 fuseseră condamnaţi pentru omoruri sau acte de crimă organizată! Poate aflăm, din toate acestea, că procesul de înlăturare a confuziei, de cele mai multe ori, nu este chiar aşa de uşor, atâta vreme cât la baza societăţii noastre pare să stea un individualism bolnav care a devenit starea noastră pretins normală, un individualism instinctual şi obsesiv care, de cele mai multe ori, se ascunde sub o falsă libertate de gândire şi a unui drept nelimitat şi autoritar la propria opinie. Poate nu mai surprinde pe nimeni că ne confruntăm cu medici care dau prea superficial certificate de “boală antipuşcărie”, pentru ca apoi să admită c-au putut fi înşelaţi de pacienţii-deţinuţi, dar, pe aceeaşi lungime de undă, avem judecători care decid total diferit pe aceeaşi problemă de drept, deşi sunt colegi la aceeaşi instanţă, iar în faţa acestor nedumeriri, ni se răspunde cu nonşalanţă că judecătorul este inamovibil, aşa că, mai contează că Serghei Gorbunov este singurul deţinut care şi-a obţinut de la instanţa doljeană eliberarea temporară, deşi în anul 2008 au fost 209 de asemenea cereri ale altor puşcăriaşi? Ne confruntăm cu procurori care nu mai declară recurs, cu birouri de executări penale care nu-şi mai fac treaba, cu funcţionari de la penitenciare care nu anunţă la timp că le lipsesc condamnaţii. Şi sunt atâţia deţinuţi care au fost eliberaţi temporar şi nu s-au mai întors, iar pe meridianele umoristico-statistice avem poliţişti care nu reuşesc să-i mai găsească pe cei care au dat ţeapă sistemului, 62 de deţinuţi cu grad înalt de periculozitate (proxeneţi, tâlhari, criminali) alegând să nu se mai întoarcă în penitenciare, după ce le-a expirat “ausweisul” pentru raţia de libertate pe motive de tip medical ori social. Avem poliţişti care au reuşit să atingă performanţa de a căuta un deţinut, fără să-l găsească, timp de 11 ani, avem, deci, liberi fără drept 62 de infractori periculoşi dovediţi, iar sub lupa instituţiilor europene continuăm să ne confruntăm cu spaima că am putea deveni victimele lor. Aceasta este trista realitate, la nivel de ţară, o situaţie pe care am putea-o numi “Fenomenul Gorbunov”, după numele celui care, odată adus în atenţia opiniei publice ca posibil făptuitor al jafului armat comis în centrul Braşovului, a determinat scoaterea la iveală a faptului că sistemul, în ansamblul lui, dă rateuri. Cu toate acestea, într-un “dolce farniente”, justiţia noastră dragă se complace într-un individualism al corupţiei voalate, un individualism pe care societatea românească l-a conceput ca un filtru care ne separă, de cele mai multe ori, de o percepţie directă a realităţii în care trăim!