VALOAREA CREDINŢEI ŞI PREŢUL GLOBALIZĂRII SOCIETĂŢII!

prof. Vasile Gogonea
redactie @scandaldegorj.ro

Stimaţi cititori ai ziarului nostru, poate că nu sunt eu cel mai în măsură şi cel mai îndreptăţit să vorbesc despre valoarea credinţei, despre ceea ce poate să însemne preţul globalizării societăţii, pentru că sunt şi alte persoane cu mult har, cu o competenţă ştiinţifică demnă de apreciat, dar, dincolo de existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi deopotrivă, aproape în orice loc al manifestării sale, fiinţa umană a încercat întotdeauna şi cred că încearcă mereu să-şi depăşească permanent condiţionările sale. Desigur, fie că vorbim cu patos despre utilitatea bunurilor, despre autoritate sau despre tradiţie, omul a simţit întotdeauna şi consider că resimte mereu acea chemare lăuntrică de a răspunde imperativelor condiţionatului şi ale necondiţionatului, considerate ca nişte daruri ale omului, încă de la crearea sa, care, chiar şi în starea adamică răsunau în conştiinţa sa ca un ecou, ca un glas de clopot ce cheamă la rugăciune, însă, biserica pe care o ştim cu toţii, nu se vedea, fiind doar intuită ca o posibilitate viitoare, ca o speranţă nedesluşită.

În linii mari, Chipul lui Dumnezeu a fost prezent în natura umană dintotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu după regăsirea acestuia, pentru că în acest fel a fost posibilă existenţa morală, trăită şi asumată conştient sau inconştient de către fiecare om trăitor pe acest pământ. De-a lungul istoriei, civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme de norme şi valori morale, unele dintre ele fiind foarte bine organizate, altele mai mult bănuite şi trăite ca o inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă, cred că nu a existat popor, neam sau civilizaţie care să nu aibă anumite reguli etice, de convieţuire şi de conduită morală. Mai mult sau mai puţin, aceste etici s-au înscris pe coordonate axiologice aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor, iar excepţiile, chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât să confirme această înclinaţie spre teorie şi spre teoretizare. Unitatea valorilor morale este, dincolo de diferitele accentuări şi supralicitări temporale şi locale pe anumite valori, un fapt care nu mai necesită argumentare.

Dacă până la Întruparea Mântuitorului, realizarea valorilor morale în planul imediat al vieţii a fost distorsionată în diferitele momente ale istoriei şi în multitudinea civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al moralităţii şi sensul acesteia, din perpectivă creştină-ortodoxă este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. Putem spune că după acest moment crucial de timp, sensul şi semnificaţia istoriei au devenit mai evidente, lumea a realizat ce înseamnă regenerarea existenţei fiinţei sale. De altfel, până la Întrupare, oamenii erau chemaţi la participaţie întru Binele absolut, mai mult intuit, la o existenţă morală izvorâtă dintr-o anamneză imperfectă a stării paradisiace care putea să-i conducă doar până în pragul Împărăţiei, dar fără a conştientiza pe deplin acest lucru, poate cu excepţia poporului ales, căruia i-a fost revelat după Întrupare chiar destinul său, prin faptul că păşirea în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret, şi accesibilă fiecărei persoane în parte. Dacă judecăm şi cumpănim îndeajuns, existenţa morală întru Hristos este posibilă omului ca persoană, ca neam şi ca omenire, iar asumarea voită şi liberă a acestei existenţe în Hristos, a crucii, este o chestiune care presupune şi persoana, şi neamul, şi omenirea, iar ea se realizează la nivelul conştiinţei, vizând, prin funcţia unificatoare a acesteia, toate sferele de existenţă ale umanului: sfera personală şi cea comunitară: familie, etnie, ecumena, pentru că în ultimă instanţă, putem spune că prin valoarea credinţei sale, omul a fost creat pentru a se apropia de îndumnezeire, iar odată cu el, întreaga creaţie conştientizează legătura profundă cu Însuşi Creatorul, pentru că acest lucru se face pornind de la persoană şi până la ecumena. Am stat mult şi ne-am gândit, iar în cele din urmă am înţeles, că şi dintr-o perspectivă ortodoxă am putea defini globalizarea, iar acesta cred că poate fi considerat singurul mod posibil de realizare autentică a unui asemenea proces real. Termenul însuşi, acest neologism, cuvântul „globalizare”, din perspectivă ortodoxă, consider că nu-şi găseşte sensul, care, până la urmă, poate nici nu există, mai ales că finalitatea eschatologică este ca „toţi să fie una întru Hristos”, şi doar în acest sens este acceptabilă globalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III creştin.

Mie mi se pare, însă, că lumea de astăzi elimină din propoziţia apostolului, tocmai cheia de rezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incertitudinii omeneşti, „toţi să fie una...”, dincolo de care se întrezăreşte o perspectivă sumbră, apocaliptică. Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile politice şi economice care conduc lumea de azi, este o consecinţă firească a dezvoltării societăţii umane şi a nevoilor omului de autodepăşire şi chiar de realizare deplină, dar, cred că din această ecuaţie, omenirea elimină termenul cel mai important, pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, înlocuindu-l cu omul obişnuit, omul tributar nevoilor de consum, făcând chiar din libertatea absolută un cult şi o divinizare a laicităţii, a desacralizării şi a pendulării într-o construcţie profană. În aceste condiţii, pentru unii, se pare că viaţa religios-morală nu mai este o necesitate absolută, ci, devine un fel de opţiune, de alternativă posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei pare dependentă de criterii exterioare omului, care, chiar atunci când moralitatea minimală existentă în individ îl determină pe acesta spre o viaţă morală bazată pe criterii religioase, devin criterii contractuale, sau, altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus contract „civil” cu Dumnezeu, de respectarea căruia poate depinde rămânerea omului pe „mai departe” în autosuficienţa unei vieţi formal religioase. Desigur, globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umanitare, de comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi de aplicare unitară a conceptelor şi a teoriilor în toate planurile concrete de desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea” conştiinţelor mai conservatoare, de asemenea, o multitudine de ideologii liberale flexibile şi perfect adaptabile pe orice tipologie umană, precum şi modele de viaţă confortabilă care să includă şi ideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape de înţelegere şi asumare a Crucii, însă, pe măsură ce se îndepărtează din punct de vedere temporal de evenimentele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, această lume devine tot mai vulnerabilă la ispitele păcatului originar, sub forma diferitelor materializări ale acestuia. De multe ori, se afirmă ideea, pe care o consider întemeiată, că de la anul 1054, de la marea schismă, ritmul desacralizării a fost din ce în ce mai accelerat, culminând cu această epocă post-modernă, care, asimilând valorile veacurilor trecute, a fabricat în retortele sale atât argumentele, dar, mai ales, condiţiile necesare realizării noului Turn Babel pe care îl putem numi mondializare. Se poate spune că pentru omul creştin, pentru creştinul ortodox, în special, înţelegând aici, nu pe cei care oficial aparţin prin botez ortodoxiei, ci, pe aceia care cu toată fiinţa încearcă să-şi trăiască ortodoxia la modul deplin al vieţii în Hristos, noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează, nu sunt uşor de acceptat, pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puţine ori sunt opuse valorilor tradiţiei noastre ortodoxe, iar din acest motiv, implicaţiile globalizării în viaţa religios-morală sunt prezente în mod dureros, atât la nivel personal, cât şi la nivelul comunităţii! Dar, cu toate acestea, dacă rămânem fideli tradiţiei şi ţinem cont de adevărul revelat că fiinţa eclesială, Biserica lui Hristos, „porţile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18), ei, bine, aceasta înseamnă că şi această nouă provocare pe care o numim globalizare, poate fi transformată în sens hristocentric, devenind un instrument pus în slujba ţelului final, eschatologic al omenirii.

  01.10.2008. 13:11

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.